Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Un simplu accident al luminii de Pavel Şuşară


Expoziţia În jurul lui Velàzquez, imaginată de Simona Runcan şi realizată efectiv de cei peste treizeci de artişti care au participat cu lucrări de pictură, grafică şi sculptură, de departe cel mai important eveniment artistic din ultima vreme, i-a oferit şi Sultanei Maitec prilejul unei conversaţii explicite cu marele pictor spaniol. Reţinînd din lumea lui Velàzquez doar lumina, doar acele pîlpîiri misterioase care convertesc substanţa în transparenţă şi în flacără, Sultana Maitec a imaginat o Infantă ca o mandorlă de raze ori ca o fereastră deschisă către taina zărilor mistice. Această apariţie monumentală şi eterică în acelaşi timp, unul dintre cele mai tulburătoare obiecte pe care le-am văzut în anii din urmă în vreo expoziţie românească, a reactualizat încercările pe care le-am făcut în două rînduri de a înţelege pictura Sultanei Maitec în raport cu materia şi cu gravitaţia. Iar cum gravitaţia şi materia sunt în responabilitatea lui Ovidiu Maitec, evident că în orizontul privirii intra şi el în mod obligatoriu. Aceste încercări sună astfel:

În timp ce Maitec vine dintr-o civilizaţie frustă, din lumea imanentă a substanţei pe care artistul şi-o asumă şi, mai apoi, o transferă în coduri culturale şi în secvenţe etico-artistice, sublimînd materia în adevărate axiome plastice şi într-un hieratism suficient sieşi, fără trimiteri explicite către un spaţiu sacru instituit, Sultana Maitec pare un simplu accident al luminii, o întrupare provizorie a unor pîlpîiri a căror sursă directă se găseşte în mecanica abstractă a spaţiului şi în geometria elementară a lumii. Faţă de rafinatul, dar şi de pădurosul, sculptor, venit dintr-un Nord auster şi rece spre a capta cu radarele sale cît mai multă vibraţie şi energie, Sultana Maitec pare o făptură deşertică, descendenta directă a unor principii pure care îşi caută acum o raţiune de a fi în lumea materială. Aurul, lumina în sens larg, însă mai curînd în varianta ei spirituală decît fizică, pulsaţiile eterului şi tot ce s-ar mai putea regăsi în lumea transparenţelor trăiesc, în pictura ei, nostalgia imperativă a materialităţii, a epifaniei. Dacă ar trebui găsit undeva un spaţiu potrivit pentru Sultana Maitec, acela este fie curtea bizantină în plină mistică a vidului, în plină transă iconoclastă, fie un alt spaţiu cu vegetaţia pîrjolită şi redus la coordonatele lui esenţiale de către un soare necruţător. Într-un mod paradoxal şi imprevizibil, Sultana Maitec foloseşte materia cromatică, dar una puternic impregnată de energii spirituale, valorile fundamentale – alb/negru – şi culorile sacre - aurul şi roşul (purpura), pentru a reprezenta imaterialul, esenţa intangibilă a unor forme recognoscibile – fructe, pietre etc., după cum foloseşte tocmai aceste repere ale lumii materiale pentru ca, finalmente, prin abandonul lor într-un spaţiu al purei virtualităţi să dematerializeze culoarea însăşi, a cărei substanţă părea acceptată ca o fatalitate. Fascinantă şi îndepărtată, austeră şi senzuală, familiară şi ceremonioasă, lumea Sultanei Maitec, realitatea ei ambiguă, pe jumătate aici, pe jumătate dincolo, pune chiar şi sculpturile lui Ovidiu Maitec într-o altă perspectivă. Împreună, printr-un îndepărtat fond comun şi, mai apoi, printr-o acuzată complementaritate, ele construiesc un univers care, pe nesimţite, începe să funcţioneze ca un mecanism autonom, după o logică interioară care este în exclusivitate un privilegiu al întregului.

Faţă de imaginea sculpturii lui Ovidiu Maitec, pictura Sultanei Maitec se înscrie într-o evidentă opoziţie. Şi o asemenea situaţie nu derivă din specificul limbajului, din particularităţile tehnice sau din pricini materiale obiective. Nu cu sculptura intră Sultana Maitec în dezacord, şi nu faptul că se exprimă în bidimensionalitate o situează în-

Într-un alt registru al existenţei simbolice, la rigoare pictura poate exhiba un interes pentru materie chiar mai mare decît sculptura, ci cu totul altele sunt motivele disjuncţiei. La un prim nivel, care nu este şi cel mai relevant, ceea ce îi diferenţiază pe cei doi este chiar spaţiul exterior, orizontul peisagistic şi regimul meteo-climatic. În vreme ce Ovidiu Maitec, prin material, dar şi prin natura definitivă a formelor, are o ascendenţă alpină, o cotă scăzută a temperaturii şi oferă o percepţie învăluită de penumbre, Sultana Maitec este solară, pictura sa reverberează înaltele temperaturi meridionale, iar spaţiul de vizibilitate este, dacă putem spune aşa, transparent pînă la opacitate. Şi poate că de aici, chiar de la acest aparent paradox, ar putea fi iniţiată o lectură mai consistentă a complementarităţii şi a disjuncţiei dintre cei doi artişti.

Spre deosebire de Ovidiu Maitec, a cărui preocupare este în mod constant ridicarea materiei dincolo de limitele ei fizice, cucerirea spaţiilor înalte din plină captivitate gravitaţională, Sultana Maitec are tentaţia aproape mistică a materializării luminii, a ipostazierii invizibilului, cu alte cuvinte exact acea opacizare a transparenţei. Marile suprafeţe pe care pictoriţa le umple cu aur au, simultan, două înţelesuri diferite: pe de o parte ele sînt complet anulate, devin transparente şi materialitatea lor este dizolvată într-un amplu orizont de lumină, iar, pe de altă parte, lumina impalpabilă primeşte atribute spaţiale, se revelează pînzei asemenea duhului sfînt în plin exerciţiu epifanic. Pentru că lumina Sultanei Maitec, şi abia acum poate fi înţeleasă relativitatea încadrării artistei într-un orizont fizic, de tip solar şi meridional, nu este una exterioară, o lumină care izvorăşte dintr-o sursă recognoscibilă şi se răsfrînge apoi asupra unor obiecte determinate. Lumina ei nu este o lumină cu umbre, ea nu sugerează şi nu descrie volume, nu oferă spontaneităţi şi nu creează istorie. Sultana Maitec nu negociază cu lumina aceea barocă, fastuoasă şi generatoare de efecte, cu acel lumen spectaculos şi tranzitoriu, ci încearcă, în continuarea experienţelor bizantine, medievale şi postbizantine, să consacre, într-o imagine pură şi antiretorică, lumina adevărului, cea necreată, lumina spirituală, acel lux care vine dinlăuntru, care nu descrie efemerul, nu se erodează şi nu se risipeşte. Chiar şi acele imagini care par uşor de recunoscut în pictura sa şi care, aparent, sunt elementele unor potenţiale naturi statice, cum ar fi merele, sau pietrele, sau orice altceva, nu sunt decît spectre, sigle ale unei lumi încă neinstituite, concepte solitare într-un discurs neformulat sau chiar arhetipuri platoniciene, realităţi primordiale şi incoruptibile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara