Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Un simbol de Iordan Datcu


Ca şi alţi critici şi istorici literari din generaţia anterioară de la Institutul de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu", de care s-a simţit mai apropiat, între ei I. C. Chiţimia, Ovidiu Papadima şi Gh. Vrabie, Ion Oprişan a publicat deopotrivă cărţi de critică şi istorie literară (o carte despre Mihail Sadoveanu, una despre B. P. Hasdeu) şi contribuţii de etnografie. în acest din urmă compartiment contribuţiile sale sunt diverse: de la tipărirea de texte populare culese de el la monografia unei comune (Cavadineşti, judeţul Galaţi), în fine până la reeditarea colecţiilor unor înaintaşi (Nicolae Densuşianu, B. P. Hasdeu, T. T. Burada, G. F. Ciauşanu, Marcel Olinescu).

Se observă îndată în acest demers abordarea deopotrivă a culturii şi civilizaţiei rurale tradiţionale, astfel că nu mai surprinde apariţia ultimei sale cărţi, care priveşte arta populară: Troiţe româneşti. O tipologie (Editura Vestala, Bucureşti, 2003, XLVIII+192 p.), care, spunem încă de la început, este o încântătoare tipăritură, alcătuită dintr-un studiu tipărit bilingv, român-englez, şi un album color, constituit din sute de fotografii.

Despre acele obiecte sacre, "ctitorii ieftine ale unor credincioşi care nu aveau mijloace de a-şi arăta credinţa prin durerea unei biserici", cum numea Nicolae Iorga troiţele, nu s-a putut afla mai nimic timp de patru decenii, continuarea la studiul Funcţia magică a troiţei (1947) de Romulus Vulcănescu nemaiapărând, acesta reuşind să strecoare, în cartea sa din 1972, Coloana Cerului, abia un mic capitol despre Troiţe, rugi, lemne. Evident că nu puteau să apară nici albume, singura carte consacrată domeniului, pe care o cunoaşte autorul albumului de acum, fiind Cruci, troiţe, monumente, grupe de monumente, cimitire, tipărită la Breaza în interbelic, fără an. Dicţionarele de până la 1989 dădeau troiţei o astfel de definiţie: "Cruce mare de lemn sau de piatră (împodobită cu picturi, sculpturi, inscripţii) şi uneori încadrată de o mică construcţie, aşezată la răspântii sau pe lângă fântâni sau în locuri legate de un anumit eveniment." Numai în dicţionarul tezaur al limbii române mai afli alte accepţiuni ale termenului: "icoană formată din trei părţi, dintre care cele laterale sunt prinse cu balamale de cea din mijloc"; "în religia creştină, unitate mistică a trei ipostaze divine: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Duhul Sfânt". în terminologia populară troiţele se mai numesc "cruci şi răscruci" (nordul Moldovei), "răstigniri" (Maramureş), "icoane" (Vâlcea), "rugi" (ţinutul Pădurenilor), "lemne" (în documente vechi), "cruci" (Oltenia).

Autorul a fost atras de acest subiect din mai multe motive: în timpul comunismului troiţele au fost "asociate cu biserica şi cu religia în genere" şi au fost "întrevăzute ca focare sau instrumente de rezistenţă anticomunistă"; revirimentul, după 1989, al acestor mici monumente, dorinţe de a le releva tipologia, bogăţia şi expresivitatea. A simţit nevoia, totodată, să lanseze un semnal de alarmă privind starea deplorabilă a vechilor troiţe. Ridicarea noilor troiţe, observă autorul, a pierdut mult din miturile şi legendele care însoţeau actul de plantare a unui astfel de monument în vechime. Nemaisolicitând colectivitatea, ridicarea unor noi troiţe a devenit mai mult un act subiectiv. Aceste monumente perisabile (autorul n-a putut să găsească troiţe de lemn mai vechi decât secolul al XVIII-lea) sunt elemente emblematice ale spiritualităţii româneşti, au preluat credinţe şi trăiri specifice, pe care le-au transfigurat, conţin cu alte cuvinte reflexe din "întreg complexul vieţii material-spiritual românesc", pentru că, urmaşe ale coloanelor şi stâlpilor cerului, "reprezintă o sinteză ad-hoc între straturile arhaice şi cel creştin". Preocupat în primul rând de tipologizarea acestor creaţii ale artei ţărăneşti, în care preia sugestii din sistematizarea propusă de R. Vulcănescu, autorul albumului porneşte de la stâlpii şi coloanele cerului, acestea asimilate drept troiţe, cu formele lor (coloane trunchiforme, phallusoforme, discofore, antropomorfe stilizate, cruciforme), continuă cu monumente sacre de structură creştină (categorie în care distinge cruci de piatră arhaice/medievale, cu subdiviziunile lor - menhire creştinizate, cruci descendente ale coloanelor cerului de piatră, cruci arhaice de influenţă celtică, cruci medievale cu însemne magico-simbolice misterioase, cruci-monumente istorice, asimilate drept troiţe, cruci sculptate/pictate cu motive christice -, continuă cu crucile de lemn (treflate, cruciforme în T, răstigniri, "roata valahă", troiţe-cruci înscrise în arcuri de cerc, troiţe-cruci perechi, troiţe-cruci complexe, troiţe standard). Alte tipuri sunt reprezentate de troiţele iconoforme şi troiţele incinte. Repertoriul imagistic al celor cu motive arhaice este variat: cerc, rozetă, spirală, crucea cu laturile egale, crucea cu laturile îndoite, triunghiul cu vârful în sus, triunghiul cu vârful în jos, coarnele. Repertoriul imagistic al troiţelor cu iconografie cuprinde scene din viaţa lui Iisus (Naşterea, Botezul, Răstignirea, învierea, înălţarea), Sfânta Treime, arhanghelii Mihail şi Gavril, cei patru evanghelişti, Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru, Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, Sf. Ilie, muceniţele Ecaterina, Paraschiva şi Filfoteia, apostolii, Judecata de Apoi, raiul, iadul, istorisiri biblice. Toate acestea conducând la concluzia că troiţa este o sinteză a artelor, în cadrul troiţelor-incinte, baldachin/pergola şi al celor bisericuţă/capelă dându-şi întâlnire arhitectura peisagistică, sculptura, pictura murală, artele textile (ştergare, feţe de masă), creaţii poetice versificate.

Autorul, care a fost preocupat de cercetarea troiţei ca simbol magico-religios, ca monument de artă populară, a făcut sumare trimiteri la reflexele lor culte, la pictura lui Ion }uculescu şi la sculptura lui Constantin Brâncuşi. Trimiteri trebuia să facă atât la folclorul literar, cât şi la literatura propriu-zisă. în descântece, spre exemplu, zânele, măiestrele, duşmanele oamenilor sunt exorcizate să se ducă "în pustie/ în locuri depărtate/ Unde popa nu toacă,/ Unde fata nu joacă/ Unde-n răscruce/ Nu e stâlp de cruce", sau în alt text, "fulgerătura din creierii celui pe care l-au îmbolnăvit Vâlva, Urâciunea, Făcătura şi Datul", va fi lecuită de "crucea din drum". Dar troiţa apare adesea în literatură. Amintim prezenţa ei în romanul Ion de Liviu Rebreanu, mai întâi la începutul romanului. Şi a doua oară, în finalul cărţii. Mai dăm un singur exemplu din proză, şi anume dintr-o cunoscută poveste a lui Ion Creangă, în care termenul troiţă nu are nici o conotaţie magică-mistică: "Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiţă nedespărţită de nurori". Mai multe exemple de evocare a troiţei avem în poezie, în poezia tradiţionalistă şi gândiristă, la N. I. Herescu, Nichifor Crainic, Mircea Dem. Rădulescu, Radu Gyr şi la mulţi alţi poeţi.

Studiul-album de acum va fi urmat - anunţă autorul său - de alte două studii: într-unul troiţele vor fi examinate în cadrul culturii româneşti, iar în celălalt, comparatist, se va examina fenomenul similar în spaţiul european. Avem motive justificate să le aşteptăm.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara