Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Un senior al poeziei noastre de Gheorghe Grigurcu


Exponent al “generaţiei războiului”, Alexandru Lungu şi-a început cariera lirică printr-o producţie de “senzaţii moderne”, pusă sub semnul unui citadinism ce, în anii ’40, mai păstra o alură de noutate postsimbolistă. Racordarea la momentul istoric se făcea prin mijlocirea temei războiului într-o tonalitate oarecum camilpetresciană, îmbinînd exultanţa vitalităţii cu atitudinea analitică: “ne vom iubi altfel/ decît eroii anemici ai cine ştie cărui roman/ pentru că am învăţat/ prin lecţia tragică a războiului/ că viaţa trebuie trăită/ de o mie de ori mai puternic/ decît au trăit-o părinţii noştri” (Războiul hemoragie intensă). Un reflex al cruzimii carnagiului se prelinge în tabloul autumnal, stigmatizat de doliu, disperare, agonie: “Toamna ca un buletin medical/ umedă ca batistele cu doliu pe margini (...) îmi face semne insistente/ sărutînd insinuant gura geamurilor,/ cu buzele viciate meduze ale ploii,/ îmi face semne disperate/ semnal S.O.S. pentru salvarea agoniilor/ apel pentru restabilirea circulaţiei/ prin labirintul viselor defuncte” (Ora 25). Mai avem a face în acest prim capitol cu notificări febrile ale nopţii şi solitudinii, precum un presentiment al nopţii istorice şi al izolării forţate de care va avea parte în curînd întreaga literatură, întreaga obşte românească: “Mîinile difuze ale înserării/ au început să coboare pe acoperişuri,/ au început să mîngîie/ cu degetele lor calme/ frunţile din ţiglă/ ale cartierului,/ în curînd ceaţa va invada străzile/ ca un gaz fumigen,/ ca un baraj, ca o graniţă,/ izolîndu-mă şi mai mult/ de restul lumii”.

După o îndelungă tăcere şi după o etapă tranzitorie, poetul ajunge la o plenară expresie de sine, odată cu stabilirea sa în Germania, în 1973, împrejurare ce i-a asigurat libertatea. În creaţia d-sale din această perioadă simţămîntul exilului se îngemănează cu “exilul fiinţării”, într-o tentativă de spiritualizare care însă nu-şi realizează ultimele consecinţe, oprindu-se, oportun sub unghiul lirismului, în zona unor intermundii. Punctul de pornire îl reprezintă criza, cu un atît de sugestiv subtext oferit de traiectul biografic, al celui ce-a cunoscut războiul, refugiul, totalitarismul, depeizarea, criză a cărei imagine apare extinsă asupra întregului univers. Am putea zice că e o apocalipsă cu un alibi epocal. Elementele naturii plîng şi se zbuciumă în cadrul istoriei cumplite: “arborii începuseră să cadă/ el a fost ucis -/ vîntul scăpat piezis/ fără noimă/ punea peceţi însîngerate pe porţi” (Peceţi). Sau: “acum dormind adînc în lemnul de măslin/ năvala ierbii se striveşte-n sîngele tîrziu/ cînd vaiere se-nalţă stele cad/ şi visele vechi aleg mireasma neagră// întoarceri pîrgă dau amarelor izbelişti/ iarba nu iartă plecări plăpînde stau la pîndă” (Duca). Numind “un timp răsturnat”, “spaimele fără chip”, “umilinţa fără noimă”, “înverşunarea pustie”, bardul dă glas, ca odinioară Octavian Goga, jelaniei unui popor înrobit, dar fără îndemnul mesianic, fără nici o chemare la dezrobire, ci păstrîndu-se în cercul unor confesiuni personale, mulţumindu-se a fi cutia de rezonanţă a comunităţii. În felul acesta viziunea d-sale rămîne în stadiul de mărturie virtuală, în dosarul unui proces ce nu depăşeşte graniţele eului propriu. O introspecţie amară, o sumbră visare, o aşteptare pasivă îl separă de ceea ce ar fi putut deveni acordurile unui militantism: “de-o albă trîndăvie timpu-i legănat/ clipă de clipă se pierde tot mai mult/ gîndul poate-i porni spre ararat/ sfîşiind seninul unui cer ocult// anii-şi cer birul cu dobîndă/ timpul în loc să crească - scade/ arătînd în zare o uitare fumegîndă/ precum un şarpe între visări şi moarte// frunzişul de cuvinte cade veşted/ în lume se abate o răcoare/ adînc prevestitoare/ aşezînd pe creştet/ o împăcată-n sine aşteptare” (Timp în scădere).

Dar protestul conţinut în versurile lui Alexandru Lungu nu e mai puţin relevant, întemeindu-se pe organicitatea fiinţei, pe întrepătrunderile sale cu cosmicul. Mizei istorice îi este preferată miza condiţiei umane. E o revoltă nonviolentă a imanenţelor acesteia. Intuitiv, autorul apelează la sprijinul realiilor cu valoare de simbol (sîngele, pădurea, împlinirea, rodul). Buna-i credinţă îndurerată (factor tradiţional) care constituie filamentul incandescent al discursului optează pentru o naturaleţe moralizată, sapienţială: “amintirea cu clopoţei nu prinde gîndul/ bună dimineaţa răscruce rea// unde-i dîra de sînge ce fericise/ obrazul imaculat al zăpezilor?/ cine şi-a pierdut moartea/ să şi-o răscumpere/ altfel nu poate vieţui// arborii de sticlă nu alcătuiesc o pădure/ tăcerea se ascunde în nisip -/ în zare se năruie cetatea de os/ în care se păstrau credinţele// noapte bună cărare a înţelepţilor/ suferind în paşii împlinirii// nici un proverb nu mai dă rod” (Nici un proverb). Existenţialul dramatic (sîngele) pare eclipsat de scriitură (cerneala), însă ultima îşi dobîndeşte, recuperator, semnificaţia prin raportarea la cel dintîi: “sîngele fiecărui poet e-ntunecat de cerneală (...) slova curgînd între noi ca o altă cale a robilor/ spală de patimi piatra pe care am însemnat-o -/ zorii de ziuă scaldă într-o purpură subţire şi lină/ despărţirea zadarnică, întîlnirea de pretutindeni// cerneala fiecărui poet e străluminată de sînge” (Cerneala şi sîngele). Confruntarea dintre sînge şi cerneală are loc sub egida unui citat din Abraham Abulafia (1240-1291), care declara că sufletul său are deopotrivă sălaş în oglinda roşie a sîngelui şi în cea neagră a cernelei, sîngele venind din aer iar cerneala din pămînt. Astfel poeta artifex cooperează cu poeta patiens.

Sub pana lui Alexandru Lungu abstragerea fiinţei din materie nu se poate săvîrşi pe deplin, relaţiile poetului cu transcendenţa fiind dificile. D-sa năzuieşte spre o dematerializare, spre o lepădare de ispitele mundane, aşadar spre o purificare al cărei corespondent îl alcătuieşte figuraţia angelică.

Aidoma unor Blaga, Voiculescu, Crainic, Sandu Tudor, poemele lui Alexandru Lungu sînt doldora de îngeri, fixaţi în cele mai felurite ipostaze, nu fără a se observa un criteriu estetic, o calofilie a transcrierii neprihănitelor făpturi: “îngeri străduiţi uitării/ prin văzduhul umbriei/ văzuţi pînă-n oasele lor muzicale// ei răsună cîntarea vestirilor:/ îngeri de leagăn îngeri de farmece/ îngeri de înalte prohoduri/ nu-şi curmă nici o veşnicie lucrarea/ în bătaia netimpului vuietul sorţii/ le zmulge trei pene de aripi sonore// îngerii-şi urmează cîntarea/ trei pene se fac nouri subţiri// trei nouri izbesc/ cu umbre uşoare/ fruntea-mi ce se evaporă/ laolaltă cu tainele” (Perugia). Dar aceşti mesageri ai cerului au o notă echivocă. Contrar naturii lor consacrate, poartă o tensiune, o “povară”, o “osîndă” Sînt îngeri suferinzi, atinşi de un suflu demoniac: “iarăşi netulburatul foşnet mă cuprinde/ în văz o boare, în auz o fîlfîire/ de aripi străvezii în care se aprinde/ un fel de nemurire dincolo de fire/ ce-mi dăruie povara-i sclipitoare// şi iarăşi urcîndu-şi scara nevăzută/ tiptilii îngeri în faptul nopţii m-au ajuns/ purtîndu-mi luminoasa lor osîndă” (Scara). Aşezat între bine şi rău, în preajma demonilor, îngerul “pînditor” certifică aci un mediu confuz din care “întunericul”, “umbra”, “pierzania” n-au dispărut. Orientarea dreptei conştiinţe e anevoioasă: “pe-o creastă de nour întunecat/ în miezul pînditor al semnelor/ între bine şi rău/ îngerul stă să strige// demoni pîrdalnici mă împresoară/ cu foşniri pieritoare// noaptea se îndeseşte/ în sinea sa fără capăt/ de nu i se mai vede văzduhului urma/ de nu mai ştiu pe unde ar fi să fie/ nourul şi-ntunecimea// fruntea mi-e aşternută în ţărîna căinţelor/ şi-n pulberea cîndva răzvrătită/ prin pierzania umbrei” (Strigarea). Mai curînd decît eliberarea din vasalitatea umbrelor, poetul experimentează o “schismă”, o erezie, pe care îngerul nu e în stare a o spulbera: “norul schismatic/ izbucnind dintr-o rană a raiului/ mă poartă/ îndoit îndoielnic/ prin răsuflarea apocalipsei// se face asupră-mi/ cînd ziuă cînd noapte/ timpul tot mai sfîrşelnic mai bate din aripi// parc-aş fi/ umbra cuvîntului/ pe care îngerul meu rătăcit/ stă să-l rostească” (Timpul mai bate). Însă n-au fost oare cei mai mulţi poeţi români care s-au apropiat de religie mai curînd nişte “eretici” decît drept-credincioşi? N-a scris oare unul dintre ei că Raiul e luminat de flăcările Iadului? Asemenea lui V. Voiculescu poetul nostru se luptă cu verbul, meşteşugăreşte, dar şi cu o dîrzenie torturantă precum cu o demonie a materiei ce stă în calea comuniunii mistice: “cum de nu se sparg cuvintele de-atîta trudă/ la cîte le supun trecîndu-le prin chipuri/ şi prin ciocniri neiertătoare-n clipa crudă (...) nu cruţ cuvintele şi nici tăcerea ce le ţese/ iar ele mă izbesc în patimi – nu mă iartă/ şi-aşa călătorim pe căi pe jumătate înţelese/ în vîntul ce ne bate prin aceeaşi soartă” (Călătorii prin cuvinte). În alternanţă (în concurenţă!) cu momentele de iluminare prin depăşirea constrîngerii telurice, se înscriu cele ale unei damnări ce pare a rezulta chiar dintr-o accepţie demonică a transcendenţei. Izbăvirea şi damnarea se împletesc într-un chip inextricabil. Mormintele, osemintele îngerilor ce semnifică altceva decît contradicţia internă a spiritului, impasul acestuia prin sine însuşi? “Printre imponderabile/ morminte de îngeri/ aşa căzurăm/ în neîndurarea timpului” (Vămile cuvîntului). În loc de-a semnifica, precum la Rilke, stadiul superior al transfigurării întru duh, prefacerea vizibilului în invizibil, aceşti îngeri indică o recădre în vizibil, deci un eşec: “oase de îngeri/ sparte-n pierzaniile/ fără de capăt/ ale răstimpului ce ne-a cuprins” (Drumul prin pustie). Ascensiunea mistică, avînd drept condiţie sine qua non desprinderea de materialităţi, mărturisită în unele secvenţe, apare nu o dată zădărnicită de simţămîntul unei “amuţiri”, a unei opacizări, a unui obstacol invincibil, şi el de sorginte escatologică: “îndelungă vreme/ o pecete amuţitoare/ mi-a împodobit glasul/ un căluş de ceaţă/ mi-a podidit limba// durînd în juru-mi/ un zid înalt de tăcere/ ostatec i-am fost de rea voie” (Zidul). Insuficienţă structurală a spiritului, s-ar zice, pe care Alexandru Lungu se străduieşte a o compensa printr-un soi de estetism liturgic, printr-o expresie căutată pînă la manieră, compunînd un idiom distinct, răspînditor de bună mireasmă duhovnicească. Ţesătura stilistică “frumoasă”, bine bătătorită, funcţionează ca un canon, aşadar ca un instrument lustral, îndreptăţind vorba lui Brice Parain, potrivit căreia scrisul frumos e sfinţenie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara