am încercat să răscolesc memoria
unor scriitori români contemporani
din partea dreaptă şi stîngă a Prutului,
în ideea de a pune în pagină, printr-o dublă
anchetă, pe care am publicat-o în revista „Hyperion”,
unicitatea literaturii române din cele două state
vorbitoare de limbă română – România şi
Republica Moldova. N-am prea reuşit, dar am
constatat un fapt ce nu onorează în prea mare
măsură calitatea patriotică, să o numesc
blînd, a celor care se consideră scriitori, cunoscători
ai fenomenului literar din întreg spaţiul, ignorînd
sau lăsînd să se înţeleagă că nu-i interesează
deocamdată.
România face anul acesta un prim secol
de ţară întreagă, recunoscută de lumea modernă
de atunci prin tratatele care au consfinţit primele
ei graniţe adevărate stabilite la 1 Decembrie 1918.
Între graniţele ei, stabilite şi de vorbirea limbii
identitare, limba română, făceau parte: ceea
ce este azi România ciuntită, dar şi marile ei
provincii mereu aflate sub imperii şi administraţii
vremelnice, cum ar fi Bucovina de Nord, sub
Imperiul habsburgic şi austro-ungar, dar şi sub
cel, devastator, sovietic, administrat în acele
zone de „tovarăşi” trimişi de regimul bolşevic
să facă legile în noile soviete din Vestul Uniunii
Sovietice (samavolnic înfiinţată prin tratate
măsluite la mese unde, pentru a convinge şi
intimida, se bătea în mese cu pumnii şi cizmele),
dar şi jumătate din Moldova, cea mai mare
provincie a României, cea dintre Prut şi Nistru,
plimbată prin guberniile ţariste şi sovietele
unionale (şi ele pline de bolşevizaţi), împărţită,
după cum se ştie, Ucrainei Sovietice, în partea
de sud a Basarabiei (judeţele Ismail şi Cetatea
Albă), şi Moldovei Sovietice, incluzînd şi Transnistria,
devenită între timp, cu ajutorul Rusiei, republică
separatistă – ceea ce constituie acum, după
independenţa din 1991, Republica Moldova, stat
independent, cu constituţie proprie, guvern
propriu şi parlament.
În aceste spaţii din afara graniţei actualei
Românii centenare, s-a scris timp de un secol
literatură română. Dacă ar fi să luăm şi pe cei
de dinainte de Marea Unire, intelectuali de marcă,
aşa cum au fost Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alecu
Russo, Costache Negruzzi, Costache Stamati,
Alexandru Donici, Pan Halippa, C. Stere, Mateevici
şi alţii sau intelectuali de tipul lui Pelivan, mentor
al Sfatului Ţării, dar şi alţii, limba română s-a
manifestat în opere durabile cu mult mai înainte
de stabilirea graniţelor României Mari. Cei peste
o sută de scriitori de marcă, cei mai mulţi neluaţi
în seamă în istoriile recente ale literaturii române,
sunt încă trăitori în acel spaţiu de românism
elocvent, scriu şi se manifestă în limba română.
Recent Uniunea Scriitorilor din Republica
Moldova, care are peste trei sute de membri, a
făcut o declaraţie de unire cu România. Acea
uniune chiar şi pe vremea U.R.S.S. era un centru
de românism, manifestat plenar, în perioada
glastnostiului şi perestroikăi, prin reviste ca
„Literatura şi Arta” sau „Glasul”, iar acum,
prin reviste de ţinută, cum sunt „Contrafort”,
„Est”, „Semne” şi recenta „Revistă Literară”. Prin
aceste reviste eliminarea oricărui complex
este mai mult decît vizibilă. Şi totuşi, la invitaţia
mea, la ancheta revistei „Hyperion”, au răspuns
doar cinci scriitori din Republica Moldova, iar
din România, doar şase şi încă trei au participat
cu studii sau eseuri despre Basarabia. Nu
acest lucru este grav, nici atît de important, ci
faptul că, deşi semnele declarative de unicitate
a acestei literaturi există, efectele ei nu se prelungesc
şi în conştiinţe care să facă posibilă întregirea
hărţii acestei literaturi, care are acolo, în acel
spaţiu, valori elocvente, oricînd asemănătoare
cu vîrfurile scriitorimii din România.
O constatare pare a fi vizibilă dintr-o
primă ochire. Ambele fronturi de creaţie privesc
cu o oarecare condescendenţă asupra celeilalte.
Istoricii literari de la noi sunt extrem de selectivi
şi critici, unii pe bună dreptate, alţii dintr-o
imposibilitate de a cuprinde totul ca într-un
lexicon. Nici măcar Dicţionarul tezaur al Academiei
Române nu cuprinde totul, ignorînd nume
importante din spaţiul moldav dintre Prut şi
Nistru. Fie comoditatea sau, aşa cum am spus,
condescendenţa, fie ambele fac să apară astfel
de goluri care creează frustrări în rîndul scriitorilor
români din acel spaţiu lăsat la voia întîmplărilor
de tot felul ale istoriei recente, încît este şi firesc
ca mai toţi să se manifeste ca într-o ţară de sine
stătătoare, cu regulile ei, chiar dacă limba scrisă
şi vorbită este aceeaşi cu cea din România, limba
română. Unii scriitori de acolo au trecut peste
aceste complexe, frustrări şi se manifestă în cel
mai deplin comportament românesc de exprimare
artistică, literară; scriu cărţi de valoare, le publică
în limba română, circulă peste tot în spaţiul
românesc şi european. Exemplul cel mai bun
este cel al Editurii Cartier, care publică atît
scriitori români contemporani din Republica
Moldova, cît şi din România, ca şi cum ar face
parte, aşa cum şi este adevărat, din aceeaşi cultură,
din aceeaşi literatură. Alţi scriitori se mulţumesc
că sunt în manualele de literatură română (sau
moldovenească) din sistemul de învăţămînt de
acolo, ceea ce, desigur, nu s-ar întîmpla în România,
unde scriitori importanţi, unii deveniţi clasici,
nu ajung în manuale. Aceste cîştiguri, avantaje
şi dezavantaje, fac diferenţele vizibile şi, odată
cu ele, indeciziile unora sau altora de a se uniformiza
într-un singur sistem de valori. Pentru că decalajul
între perceperea valorilor este destul de mare,
din cauza criteriilor ce conţin standarde diferite.
Reevaluarea lor ar scoate în afară unele nume
şi ar aduce altele în loc, aşa cum este firesc. Or,
acest fapt creează o spaimă care face posibilă
apariţia unei rezistenţe latente, care amînă o
decizie definitivă în privinţa unirii.
Ceea ce este bine în tot acest interval de
un secol, în care literatura română dintre Prut
şi Nistru s-a format şi s-a constituit într-o parte
validă a culturii române, este rezistenţa în
faţa tuturor intemperiilor social-politice oferite
de istorie, şi în cazul nostru rezistenţa prin
literatură a celor care au păstrat vie limba română
într-un spaţiu profund rusificat după ce în cea
mai mare parte deportările au subţiat consistenţa
tradiţională a românismului autentic şi acum
au îngroşat rezistenţa stataliştilor care fac sluj
Moscovei.