Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Un scriitor pierdut în exil de Ion Simuţ


Scriitor interbelic de plan secund, Teodor Scorţescu, născut în 1893 la Iaşi, cu o activitate literară restrânsă şi discretă, nu a reuşit să depăşească în sintezele istorice ale perioadei simpla menţiune de complezenţă, fie că e vorba de Istoria... lui Călinescu din 1941, fie de perspectiva actualizată a lui Ov. S. Crohmălniceanu în primul volum din Literatura română între cele două războaie mondiale (1972, ediţie revăzută). Aceasta din urmă îl situează foarte potrivit în capitolul Caleidoscopul mediilor, deschis de Cezar Petrescu şi Ionel Teodoreanu, continuat cu Dem Theodorescu, Ludovic Dauş, D. V. Baronschi, I. Peltz, I. Ludo, Ury Benador, Ion Călugăru şi mulţi alţii. Locul lui Teodor Scorţescu e, indubitabil, în categoria ingrată a acestor scriitori minori, chiar dacă putem proba superioritatea lui stilistică pe anumite spaţii şi în câteva tonuri subtile ale melancoliei. Nu e un balzacian vitalist şi panoramic, ci mai degrabă un stendhalian pasionat de psihologia erosului, verificată în contexte de exotism şi decadenţă. Calităţile prozatorului se văd cel mai bine în cele două romane ale sale: Popi (1930), de dimensiunile unei nuvele cu mai puţin de o sută de pagini, şi Concina prădată (1939), o naraţiune de aproximativ două sute de pagini. Acestea sunt piesele de rezistenţă ale operei lui Teodor Scorţescu, operă ce mai cuprinde poezii şi teatru, publicate numai în paginile unor reviste literare. Acestora, Editura „Jurnalul literar”, coordonată de Nicolae Florescu, i-a adăugat reeditarea unei nuvele, Magie albă, în îngrijirea Mihaelei Constantinescu. Micul volum era ca şi necunoscut, neînregistrat în nici o bibliotecă din ţară, pentru că a apărut numai într-o ediţie, în mod sigur cu un extrem de mic tiraj, în Argentina, în 1952, la Editura „Cartea Pribegiei”, care îl avea ca proprietar pe Grigore Manoilescu, refugiat din România, unde fusese redactor la ziarul de dreapta „Buna Vestire”. La Editura „Cartea Pribegiei” au mai apărut, prin procedee primitive de multiplicare, cărţi de Ştefan Baciu, Vintilă Horia, chiar Mircea Eliade. Editura a fost activă numai în anii 1951-1952, având sediul la Valle Hermoso, Sierras de Cordoba şi Buenos Aires – după cum ne informează Florin Manolescu într-un articol special consacrat editurii în Enciclopedia exilului literar românesc (1945-1989), un foarte util instrument de lucru.

Despre Teodor Scorţescu nu se mai ştie nimic din 1946, când a refuzat să se mai întoarcă în ţară. A rămas în Italia (poate în Sicilia), de unde era originară soţia lui şi unde trebuie să-şi fi sfârşit de multă vreme zilele. Româniştii noştri din Italia ar putea contribui la elucidarea ultimelor detalii biografice legate de un scriitor care s-a pierdut în mod misterios în exil, fără a da nici un fel de semn de participarea la viaţa politică sau literară a diasporei româneşti, în afara derutantei apariţii a micii nuvele Magie albă în 1952, tocmai în Argentina. M-am ocupat de activitatea lui Teodor Scorţescu atât pentru realizarea unei ediţii noi a celor două romane în colecţia „Restituiri” de la Editura Dacia, cât şi pentru redactarea articolului pentru Dicţionarul scriitorilor români şi ştiu cât este de frustrant şi dezamăgitor să te izbeşti la un moment dat de lipsa informaţiilor elementare, măcar de câte ar fi nevoie pentru realizarea unui profil succint şi lămuritor. Nici Florin Manolescu nu a găsit nimic semnificativ pentru a-l include pe Teodor Scorţescu, într-un articol special, în enciclopedia sa printre scriitorii noştri din exil.

Nu am spus încă ceea ce era mai important biografic pentru a explica, măcar parţial, această ruptură dureroasă. Absolvent al Facultăţii de Drept din Iaşi, Teodor Scorţescu a fost diplomat de carieră, începând din 1920. S-a perindat pe la legaţiile din Istanbul (1921), Atena (1922), Ankara (1928), Helsinki şi Riga (1930-1936), Praga (1937), Berna (1939), Ambasada României la Vatican (1940). Cele mai înalte ranguri le deţine în timpul războiului: consul general al României la Istanbul în 1942 şi ministru plenipotenţiar, însărcinat cu afaceri ad-interim pe lângă guvernul Italiei în 1944. Ştia prea bine, ca diplomat cu experienţă, în 1945-1946, când e rechemat în ţară, că Europa de Est era sortită dezastrului, pentru a nu mai risca o revenire acasă.

În 1981, când am propus profesorului Mircea Zaciu proza lui Teodor Scorţescu pentru colecţia „Restituiri” pe care o iniţiase la Editura Dacia, eram amândoi sceptici că volumul va apărea fără probleme. Dar numele prozatorului exilat, ca şi necunoscut, nu se afla pe nici o listă de interdicţii, aşa încât cartea nu a întâmpinat nici o rezistenţă şi a apărut în 1982 surprinzător de uşor, faţă de ceea ce ne imaginam. Nici biografia, nici opera lui Teodor Scorţescu nu erau afectate de complicaţii politice. În prefaţă am făcut referinţe suficient de ample la activitatea poetică şi dramaturgică a scriitorului ieşean: debutează cu sonete în 1914 în „Viaţa românească” şi tot aici publică în 1921 o piesă de teatru, tradusă din limba franceză, după cum se menţionează. Dramaturgul se bucură de mici succese, căci piesele sale se joacă pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, în două stagiuni, în anii 1925-1926. Nu intru în alte detalii de epocă.

Prozatorul afirmat prin romanele Popi (1930) şi Concina prădată (1939) nu e un scriitor ignorat de contemporani, dacă ne gândim că a fost recenzat favorabil de Al. A. Philippide, Paul Zarifopol, D. I. Suchianu, Perpessicius, Mihail Sebastian, Mircea Eliade. Nici posteritatea nu a fost cu totul ingrată, dacă luăm în seamă faptul că romanele au avut norocul a două reeditări: una în 1982, despre care am vorbit, la Editura Dacia, şi alta în 1997, sub îngrijirea lui Aureliu Goci, la Editura Gramar, în colecţia „Capodopere ale romanului românesc”. Ultima e o promovare senzaţională în elita prozei noastre din toate timpurile, în şirul celor mai bune o sută de titluri. Supralicitarea, evidentă şi neconvingătoare, este susţinută de Aureliu Goci, plasându-l pe Teodor Scorţescu între Mateiu I. Caragiale şi Camil Petrescu. E, totuşi, prea mult. Nu se poate face istorie literară fără simţul valorii. Stilul perimat al analizei psihologice nu este compensat la Teodor Scorţescu nici de performanţa expresivităţii, ca la Mateiu I. Caragiale, nici de interogaţia problematică sau de inovaţiile narative, ca în proza lui Camil Petrescu. Pe deasupra, titlurile celor două romane ale lui Teodor Scorţescu sunt neinspirate, pentru că favorizează conexiuni nefericite. Popi nu e pluralul uşor depreciativ de la „popă”, cum greşit s-ar putea înţelege înainte de lectură, ci e numele unei frumoase şi înfocate grecoaice regaliste, pe care un tânăr român îşi propune să o cucerească speculând tocmai această opţiune politică, indiferentă pentru el, dar ultilizabilă ca strategie ideologică pentru a ajunge în preajma femeii râvnite şi pentru a-i câştiga dragostea. Concina prădată e un joc de cărţi de modă veche, boierească, nepracticat (din câte presupun) nici în perioada interbelică, de aceea referentul simbolic (spargerea unui grup bazat pe o convenţie) nu e clar, cu atât mai puţin transparent pentru cititorii de azi. Desuetudinea, romanţiozitatea şi parfumul exotic intră, în mod voit, în compoziţia frazei şi în macro-structura naraţiunii.

Nuvela Magie albă nu aduce, din păcate, nimic nou, decât eventual la nivelul subiectului. Apropierile cele mai numeroase par să fie de micul roman Popi, în primul rând prin atmosfera orientală comună. Aici fundalul îl constituie Istanbulul, unde revine Ştefan, care tocmai a împlinit patruzeci de ani, funcţionar într-o comisie mixtă ce căuta o soluţie în relaţiile tensionate greco-turceşti. Moldovean de origine, ca şi autorul, el se află într-un grav moment de cumpănă, de criză a vârstei, crezându-se un ratat, un înfrânt şi un mediocru. Speranţa lui de echilibrare sau de salvare din criză e în dragostea pentru mult mai tânăra Ioana, fiica unui prieten al său, stabilit definitiv la Istanbul şi pe cale de a se converti la budism. Ioana, frumoasă şi altruistă, îşi consacră aproape tot timpul îngrijirii bolnavilor din Galata şi chiar îl ia la ea pe un tânăr grec paralizat, ignorat de logodnica lui până la intenţia de a-l părăsi datorită infirmităţii irecuperabile. Între Ştefan şi Ioana (parc-am vorbi de două personaje din Noaptea de Sânziene, dar e o falsă impresie!) se lărgeşte din ce în ce mai mult o prăpastie, care îi va înstrăina unul de altul: Ioana crede, se roagă, pare să practice în secret un fel de „magie albă” care o spiritualizează, pe când Ştefan trece printr-o criză metafizică, nu poate crede în nimic şi, ceea ce e mai rău, se îndoieşte de capacitatea sa de a mai putea iubi. Minunea se produce şi exaltarea Ioanei are drept rezultat însănătoşirea inexplicabilă a bolnavului ce părea incurabil. Ioana e adulată, idolatrizată de disperaţii din cartierul turcesc, până la a fi considerată o aleasă, chiar o sfântă. În acest fel, devine din ce în ce mai puţin accesibilă pentru dezechilibratul ei fost iubit, pe care, după o a doua minune de vindecare, îl anunţă că va renunţa la toate preocupările lumeşti. Numai sacrificiul dragostei pentru Ştefan îi va consacra vocaţia supranaturală. „Seducătorul din el era contrariat” – comentează prozatorul. Deznădejdea lui e iremediabilă. Ioana este ucisă de un kurd pătimaş, căruia îi refuzase cererea insistentă de a-i face un fel de vrajă din dragoste pentru păstrarea amantei şi înlăturarea concurentului, deşi acest gen de fapte nu intra în competenţa miraculoasei vindecătoare. Tema nuvelei e insolită şi atractivă: un seducător obosit se află dezarmat în faţa unei tinere înzestrate cu puteri miraculoase. Dar naraţiune se rezolvă simplist, incapabil să dezvolte atât resurse metafizice, cât şi vectori mitologici.

Deşi se dovedeşte, în cele din urmă, ratată şi insuficientă ca realizare, nuvele Magie albă merita să fie restituită, pentru a completa dosarul creaţiei lui Teodor Scorţescu. Nici un efort documentar nu e zadarnic. O scriere minoră nu poate aduce schimbări de perspectivă sau de judecată. Dar nu e onest să lucrezi cu simple presupuneri despre valoarea unui text. Trebuie să te convingi.



Teodor Scorţescu, Magie albă, ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu, Ed. „Jurnalul literar”, Bucureşti, 2000, 128 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara