Aureola care trebuie tinută cu mâna
Se află în librării cartea unui autor român stabilit de multă vreme la New York, Gabriel Plesea. Cartea, intitulată Corespondente din New York, ne oferă, încă înainte de-a o deschide, posibilitatea de a-l cunoaste pe compatriotul nostru de peste ocean, prin intermediul unei fotografii reproduse pe ultima copertă.
Fotografia, color, îl reprezintă pe Gabriel Plesea pozând în aer liber, cu un surâs blazat, ca o vedetă asaltată de o armată de fotoreporteri. În spatele său se văd valurile Atlanticului si câtiva zgârie-nori.
Dacă studiem fotografia cu atentie, începe să ne înduioseze ardoarea cu care încearcă românul să se prezinte ca un locuitor al metropolei americane. Asa cum soldatii sovietici se fotografiau cu mâneca suflecată, ca să li se vadă ceasul de la mână, Gabriel Plesea face tot posibilul ca să i se vadă New York-ul din spate. Strădania sa este atât de mare, încât doi dintre zgârie-nori pot fi confundati cu urechile ă hipertrofiate ă ale distinsului exilat.
Dar si mai înduiosător este să descoperim în ochii new-york-ezului de origine română că armata de fotoreporteri se reduce de fapt la un prieten amabil sau poate doar la un aparat de fotografiat cu declansare automată pe care Gabriel Plesea l-a armat emotionat si de care s-a îndepărtat în grabă, pentru a-si compune o înfătisare meditativă în asteptarea declicului.
Si în România există autori care trebuie să-si tină aureola din jurul capului cu mâna, ca să nu le cadă la cea mai mică adiere a spiritului critic. Gabriel Plesea, însă, este mai comic decât ei, întrucât se poartă ca un om care are în spate grandioasa civilizatie americană.
Acuzativul pronumelui "care"
Volumul Corespondente din New York cuprinde articole scrise de Gabriel Plesea între 1993-1999 pentru publicatii din România (România liberă, Luceafărul, Ziua), ca si pentru unele, tot de limbă română, din străinătate (Lumea liberă românească din New York, Dorul din Danemarca). Cu surescitarea unui gazetar care se află în centrul lumii si asistă la evenimente importante, autorul face de fapt o publicistică măruntă, referitoare la manifestări găzduite de Centrul Cultural Român din New York, la aparitia unor cărti etc. Adeseori, el comentează din New York situatia din România, bazându-se pe ceea ce citeste în ziarele românesti, procurate cu greu la New York!
Publicistica lui Gabriel Plesea se află în mare măsură într-un raport tautologic cu presa din România. De peste ocean, ziaristul frenetic îl ironizează si el pe Ion Iliescu sau îi ia si el apărarea lui Paul Goma, împotriva celor insultati de acesta.
Uneori, "corespondentele din New York" sunt de fapt din Paris. În această situatie se află, de pildă, articolul intitulat La Paris, în căutarea Geniului national, în care, într-un limbaj conventional (vizibil încă din titlu), autorul povesteste cum a căutat, descoperit si contemplat cu emotie în capitala Frantei un bust al lui Eminescu realizat de sculptorul Ion Vlad.
Când relatează totusi si un eveniment prezentat ca senzational ă Scandal la biserica românească "Sf. Maria" din Queens ă , evenimentul respectiv se dovedeste a fi anodin: conflictul dintre un preot abuziv si enoriasii săi.
Gabriel Plesea nu are de fapt vocatie de gazetar. Gazetăria reprezintă pentru el mai curând o retorică a urgentei, prin care încearcă să atragă atentia asupra sa. Culmea este că gazetarul-negazetar nici nu si-ar dori să fie recunoscut ca gazetar. Ambitia sa secretă este mult mai mare si anume să devină un fel de instantă morală a lumii postcomuniste, un Octavian Paler transcontinental. El îl citează cu familiaritate pe Vaclav Havel, jubilând în momentul transcrierii numelui scriitorului ceh. Citarea are în mod evident doar acest scop, în conditiile în care ideea avansată este banală: "Care e rolul intelectualilor? Havel recunoaste rolul acestora, arătând că sunt multe ocaziile când intelectualul este obligat să-si asume responsabilitătile politice."
Dinamismul viforos practicat în gol devine de-a dreptul hilar în momentele în care se observă lipsa de dexteritate în folosirea limbii române. Cum ar arăta un Rambo care, vrând să tragă cu un pistol în toate directiile, n-ar reusi să-l scoată din tocul de piele prins la cingătoare?
Gabriel Plesea este un prizonier pe viată al limbii de lemn, chiar dacă uneori, mai ales, atunci când se înfurie, se smuceste si încearcă să-si recapete libertatea. În cartea sa pot fi găsite toate stereotipiile lingvistice aflate azi în circulatie: "în aceste zile, când toată suflarea românească", "noi, românii, suntem de drept si de fapt europeni", "după .patruzeci si cinci de ani de beznă proletcultistă", "întruchiparea în bronz a poetului nostru national", "o stire m-a impresionat în mod deosebit", "în cadrul unor manifestări ce dovedesc tot mai mult preocuparea din ultima vreme a Centrului Cultural Român din New York pentru sporirea calitătii activitătilor sale", "seara omagială Lucian Blaga s-a încheiat cu prezentarea unui frumos scurt metraj", "seara culturală s-a bucurat de mult succes", "spectatorii au umplut până la refuz sala" etc. Ca element de originalitate, apare la un moment dat si un agramatism: "Mircea M. Ionescu face parte dintre aceia care, personal, îi pretuiesc în mod deosebit".
Problemele actuale ale umanitătii sunt prea mari si stringente pentru a-i mai îngădui lui Gabriel Plesea să deschidă o carte de gramatică si să afle cum se formează acuzativul pronumelui "care".
Războiul vesel cu România literară
În volumul recent apărut sunt incluse si documentele unui război pe care Gabriel Plesea îl duce de mai multi ani cu revista noastră. Războiul se desfăsoară astfel: Gabriel Plesea ne atacă furibund, iar noi nu îi răspundem.
Originea acestui conflict care îl oboseste mai mult pe atacator decât pe cei atacati se află în momentul nefast în care noi, întelegând gresit democratia, am publicat, fără să ne gândim la consecinte, o recenzie nu prea favorabilă a unui colaborator al nostru, Emil Mladin, la o carte a lui Gabriel Plesea, Aruncă pâinea ta pe ape. Asemenea celor care au produs un accident de masină catastrofal si care, în nopti chinuitoare, visează la nesfârsit să întoarcă timpul înapoi si să evite accidentul, si noi am vrea să ne aflăm din nou în clipa dinaintea publicării recenziei, pentru a împiedica lezarea orgoliului compatriotului nostru din New York. Din nefericire, însă, cum zice Vaclav Havel, sau cine mai zice, fugit irreparabile tempus. Drept urmare, Gabriel Plesea s-a dezlăntuit si el, ireversibil, astfel încât ne obligă să asistăm din 1994 încoace la spectacolul unei indignări in crescendo.
Încă de la început, recenzia în cauză i s-a părut lui Gabriel Plesea nu doar nefavorabilă, ci "total nefondată" si"absolut scârboasă". În plus, neconsolatul autor a ajuns repede la convingerea că ea a rezultat din colaborarea a trei critici literari, "troica de la conducerea revistei", si anume Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu si Alex. Stefănescu, care au semnat cu pseudonimul "Emil Mladin". Aceste rationamente, Gabriel Plesea le-a făcut si într-o scrisoare adresată revistei noastre, pe care noi ă altă greseală ireparabilă ă nu am publicat-o, considerând-o puerilă.
"Nu mult după aceea ă povesteste acum Gabriel Plesea ă am aflat si alte detalii despre adevăratele chipuri ale acestor trei, laolaltă vechi si noi ciocoi literari cu fumuri de esteti, critici si istorici literari, cameleonizati peste noapte din ărezistenti prin cultură (în fapt activisti culturali) ai regimului comunist-dictatorial în vajnici apărători ai proaspetei democratii ăoriginaleă a lui Ion Iliescu."
Accesul de nervi al lui Gabriel Plesea nu se opreste însă aici. El declară că înainte de 1989, desi a făcut filologia la Bucuresti, nici n-a auzit de Nicolae Manolescu, pentru ca într-un alt articol să-l acuze pe acelasi Nicolae Manolescu că în timpul comunismului a fost un echivalent al lui Nicolae Ceausescu în literatură, un dictator! Iar în ceea ce-l priveste pe Alex. Stefănescu (poftim, Gabriel Plesea mă pune în situatia să vorbesc despre mine la persoana a treia!), furibundul publicist crede că este si el un personaj odios, aducând argumente de genul: "În privinta trecutului lui comunist, la Bucuresti fiind, mi s-a recomandat să ămai întreb si pe altiiă, tot asa cum la New York o persoană demnă de toată încrederea mi-a destăinuit tratamentul oribil suferit din partea acestui egomaniac supradimensionat, atrăgându-mi totodată atentia că e un individ de cea mai ordinară spetă."
În cele din urmă, cutremurat de groază, Gabriel Plesea îsi imaginează cum ar arăta România dacă la conducerea ei s-ar afla Nicolae Manolescu ca presedinte, Gabriel Dimisianu ca prim-ministru si Alex. Stefănescu ca director al SRI! În ceea ce mă priveste, cred că ar arăta destul de bine. Dar nu aceasta este problema. Important ar fi ca Gabriel Plesea să mai scrie si ceva coerent pentru a-mi da posibilitatea să repar greseala cumplită pe care am făcut-o compunând, împreună cu Nicolae Manolescu si Gabriel Dimisianu, sub pseudonimul "Emil Mladin", un text nu prea elogios la adresa sa.
Gabriel Plesea, Corespondente din New York, reportaje, comentarii, opinii, atitudini din "perioada de tranzitie", Bucuresti, Ed. Vestala, col. "Diaspora", 1999, 320 pag.
