Emil Andreev, Râul de sticlă, traducere din bulgară de Mariana Mangiulea, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, 336 pag. După 1990, traducerile româneşti din literatura bulgară au fost sporadice, astfel încât pentru cititorul obişnuit este o mare necunoscută ce se scrie la sud de Dunăre în zilele noastre. Din acest motiv este remarcabilă apariţia la sfârşitul anului 2011, în colecţia „Cartea de pe noptieră” de la Humanitas, a unui roman scris de un autor bulgar, Emil Andreev, şi admirabil tradus de Mariana Mangiulea. Deşi este puţin probabil ca volumul să fie unul reprezentativ pentru întreaga literatură bulgară contemporană, avem de-a face cu o carte premiată, apreciată atât de critici, cât şi de cititori şi ecranizată în 2010 de Stanimir Trifonov.
La începutul unei veri toride, în satul bulgăresc Gradişte, se reunesc în jurul unei biserici mai multe personaje. Din Franţa soseşte Hélène Thibault, o tânără medievistă aflată în căutarea unor informaţii despre începuturile bogomilismului; biserica din Gradişte o interesează în mod direct deoarece, deşi fusese construită relativ recent, cu doar câteva sute de ani în urmă, în mod ciudat păstra simboluri specifice bogomililor şi catarilor. Venit din Sofia împreună cu o echipă de tineri restauratori, profesorul Stefan Metodiev, un individ trecut de 60 de ani, plin de complexe şi frustrări, are drept sarcină refacerea frescelor din biserică. Printre studenţii lui se numără şi Mariţa, o tânără fermecătoare pe care arta a salvat-o de la o chinuitoare viaţă de prostituată. Mariţa a rămas însă o nimfomană agresivă, capabilă să stârnească pasiuni nestăvilite în minţile tuturor bărbaţilor care o întâlnesc. Localnicii implicaţi în istorisire sunt puţini, printre ei numărându-se o bătrână aproape senilă, preotul local, Petăr, enigmatic şi distant, Metodi Nedin – un ţăran sărac cu duhul pus de obicei de pază la capre, bătrânul Anghel, un soi de tutore al lui Metodi şi Victor Markov, un bărbat între două vârste, ateu, pentru care scopul vieţii se reduce la cunoaşterea pură şi care pare să aibă mai multe informaţii ce i-ar putea fi de folos tinerei franţuzoaice în investigaţiile ei. În bună măsură cartea pare un soi de piesă de teatru, Andreev fiind de altfel mai cunoscut ca dramaturg, decât ca romancier. Protagoniştii sunt zugrăviţi schematic, predictibili şi plaţi, şi interacţionează parcă în cerc, numai unii cu alţii. Întreaga localitate Gradişte parcă ar fi locuită şi animată doar de ei şi de faptele lor, ca un decor gol în lipsa actorilor. Autorul nu are forţa de a descrie tablouri ample, ci se rezumă doar la a făuri şi reprezenta o lume închisă.
Acţiunea împleteşte două filoane narative distincte: povestirea fantastică în care tradiţiile populare sau superstiţiile joacă un rol important, şi genul de istorie care are în centru revelaţii despre religie, cărţi interzise şi societăţi secrete. Emil Andreev îşi propune să scrie Codul lui Da Vinci în stilul şi cu mijloacele lui Eliade din Domnişoara Christina. Rezultatul este dezamăgitor pentru că ratează ambele obiective. În ciuda strădaniilor autorului, capitolele nu se încheie cu ceea ce s-ar putea numi un cliffhanger , o situaţielimită care să te invite să continui lectura. Vocea naratorului omniscient contribuie din plin la eşecul poveştii, având neplăcutul obicei de a anticipa la tot pasul acţiunea. Fraze de genul „Dacă ar fi ştiut X ce urma să se întâmple, atunci…” apar la tot pasul şi lasă impresia unei literaturi care numai firesc nu curge. În plus, atrag atenţia asupra statutului personajelor de fiinţe de hârtie manevrate de un păpuşar care dispune de ele după bunul plac.
Dacă acţiunea, personajele şi construcţ ia tensiunii narative dezamăgesc, prozatorul bulgar reuşeşte să surprindă plăcut prin descrieri, scriind pasaje de o sensibilitate aparte. Printre acestea se numără şi cele care au în centru metafora din titlul romanului: „Astfel se îndreptă spre Râul de sticlă – metafora din Apocriful lui Enoh, care întruchipa, în modul cel mai potrivit, existenţa sa. În el nu se aflau nici peşti, nici apă, ci numai vise şi pasiuni rătăcite-n sticlă. Asemenea râului lui Heraclit, nici în râul său nu se putea intra de două ori. […] Doar luntrea morţii putea să plutească pe apele sticloase în care omul nădăjduia să zărească mărgăritarul sufletului său.“ (p. 64)
Râul de sticlă este un roman care se parcurge uşor, cu personaje schematice, o acţiune previzibilă şi o scriitură deloc sofisticată, dar care merită citit ca lecţie de istorie (a bogomilismului), ca şi pentru a gusta un strop din literatura bulgară contemporană.