De la Don Quijote în­coace - de la, adică, naş­terea roma­nului mo­dern, personajul central nu stă locului, chiar dacă, ase­menea erou­lui lui Xavier de Maistre voiajază în jurul odăii sale. Eroii ro­mantici că­lătoresc ca năieri, pre­cum Robin­son Crusoe sau fac, în zilele noastre, ocolul oraşului, precum Leopold Bloom, refăcând într-o singură zi epopeea lui Ulisse. Swan, al lui Marcel Proust, lunecă între saloane aristocratice şi mai pidosnice locuri, eroul noului roman, soldat, circulă besmetic printr-o urbe devastată. Mistuit de foame, eroul lui Knut Hamsun rătăceşte printr-un oraş ce i se refuză. Şi exemplele ar putea continua, incluzându-l pe eroul lui Virgil Gheorghiu din Ora 25, pe cel al foarte recentului best-seller Les Bienveillantes.

Călătorind, singuraticul ins descoperă insule mirifice sau deşerturi cu orizont continuu, munţi colţoşi - vezi înzăpezitul Killimanjaro -, descinde în vaduri amazoniene, se pătrunde de farmecul galeşei Floride şi-al ostroavelor Antile. El cucereşte spaţiile, domină timpul, cititorul îi succede, îi rămâne dator sau îl lasă în urmă, cu şi mai multă îndrăzneală. Eroul timpurilor noastre fuge, spre a-şi surprinde identitatea, dar şi din aspră necesitate. Lucian, din Hotarul de nisip, romanul de sertar al lui Pavel Chihaia - scris în anii 1952-1954 şi publicat după Revoluţie în Jurnalul literar, iar în volum în 2007, la editura "Paideia", Buc., sub egida Institutului naţional pentru memoria exilului - fuge pentru că este urmărit, hărţuit, de organele Securităţii. El şi-a pierdut identitatea în propria ţară, a devenit un indezirabil, trece din ascunzătoare în ascunzătoare, prea mulţumit să găsească un adăpost în cabana de pe ţărmul mării a unui prieten, în aridul peisaj al nisipurilor dobrogene şi al mării cu care nu se poate încheia nici o înţelegere.

Dobrogea cea plină de contraste a fost, de altminteri, locul desfăşurării romanului de debut al lui Pavel Chihaia, Blocada, al piesei sale de teatru intitulată La Farmecul nopţii. Piesa fusese încununată cu premiul Fundaţiilor Regale, romanul, publicat în 1947, şi de îndată retras din librării, avea să aştepte decenii până la republicare.

Cetatea Tomis - Constanţa cea îndrăgită de autor - ar fi urmat să fie, prin persoana poetului Ovidiu, aici exilat, locul desfăşurării unui al doilea roman cu sol dobrogean, trilogie ce s-ar fi întregit cu romanul Toragai, al stepelor străbătute de călăreţii nomazi. Zarea de baştină, de formare, de asemeni, Dobrogea, cu vântoasele-i miraje ce depăşesc exotismul de almanah, ţărm de margine şi ultimă treaptă spre marea în care afunzi un picior şi ai impresia că ţi se deschid porţile oricărei destinaţii, l-a obsedat pe Pavel Chihaia în scrisul lui, oferindu-i în chip firesc eroul, în persoana tânărului care însuşi a fost contemplându-i dunele, valurile, întinderile.

Naraţiune epică, de realistă factură, de vie mişcare şi atmosferă din care nu lipsesc brizele poetice - Hotarul de nisip se fundează pe o strânsă dezbatere asupra libertăţii, a creativităţii, de aceasta intim legată - de fapt indisolubil. în căscioara unde a fost primit fugarul, hotărât să rişte totul spre a evada în lumea liberă, discuţii se poartă între el şi gazdă, modestul, dar onestul Benţea, sanitarul încrezător în promisiunile comunismului. Dispus la compromis, Benţea va avea prilejul să cunoască toate amărăciunile deziluziei, Lucian va izbuti, prin întâmplătoare cunoştinţe, să se salveze. Romancierul, care a ales exilul în anul 1975 n-a avut inima să-şi sacrifice alter-ego-ul.

Tragic este finalul nuvelei Fuga în paradis, unde se moare în cala vasului în care se ascunseseră fugarii, iar supravieţuitorul, la capătul puterilor, leşină pe chei, fiind adus de grănicerii egipteni înapoi pe vas. Nuvela este, acum, de un atroce realism şi se constituie într-un pandant al Hotarului..., ca un epitaf adus împrejurării că din fugari mulţi au căzut victime tentativei, că riscul fugii a fost extrem, reuşita o excepţie.

Fugarul cunoaşte miza: "Nu mai putem rămâne aici. Nu mai este ţara noastră. Americanii sunt departe, îşi duc existenţa netulburat, senini, fericiţi, în vreme ce noi fierbem în cazanul sovieticilor. Trebuie s-o ştergem, scapă cine poate. Şi care are curaj." Planul cel mai bine pus la punct poate eşua, prin intervenţia întâmplării. Ceea ce i-a reuşit unuia, nu-i izbuteşte altuia. Cea mai apropiată fiinţă poate să cadă alături şi să rămână în urmă.

De o factură deosebită de celelalte se arată naraţiunea, scrisă în ultimii ani ai exilului, Cearta sufletului cu trupul, aceasta dând curs unui rafinament stilistic care ne spune ce am pierdut prin aceea că Pavel Chihaia şi-a întrerupt timp de decenii activitatea literară. Mai degrabă Jurnal decât ficţiune, erou şi autor se contopesc, la persoana întâi. La Florenţa, eroul contemplă statuia lui David, de Michelangelo, se cuprinde în cercetătorul în domeniul artelor care, în viaţă, luase locul scriitorului. îndrăgostit de clasicităţi, naratorul citeşte pe chipul statuilor luminile vieţii şi umbrele morţii, aceasta asigurându-şi pasul.

Fiecare din cele patru capitole ale povestirii are un asemănător început, ca un leit-motiv: "La Florenţa noaptea nu se pogoară dintr-odată sau treptat: este ziua schimbându-şi culoarea în aceeaşi atmosferă imobilă a oraşului nemuritor ca apele oceanului de sub oglinda suprafeţei alunecând pe nesimţite de la transparenţa luminoasă a zilei la albastrul intens al amurgului." Liric: "Bănuiam înserarea coborând pe luciul metalic al frunzelor de cireşi şi pe galbenul cenuşiu al marmorelor dintre tufele de oleandru, mărginind aleile Institutului de istoria artei." Cel indecis realizează contrastul: "Atunci mi-am evocat, fără să vreau, fluviul de oameni de pe bulevardul Magheru şi chipurile neclare ale unor femei cu mers grăbit, în planuri ce veneau spre mine, înălţându-se şi coborând asimetric..." între două lumi, una supusă eternităţii şi alta robită cotidianului, sufletul se ceartă cu trupul.

Să fie, în dorul de exil şi o poftă de eşec? De eşec ce tace, răbdător în fiecare ins, în caruselul destinului? Vorbea, undeva, Pavel Chihaia de "treptele nedesăvârşirii", iar în partea a doua a Hotarului de nisip, într-un interviu luat de Al. Cistelecan, îşi declara adeziunea la "eroul necunoscut al existenţei noastre, felul cum s-au oglindit în noi evenimentele zilnice lipsite de importanţă, lungul itinerar al neîntâmplărilor, amintirilor, viselor în stare de trezie, tentaţiilor creatoare pe care nu avem tentaţia şi nu putem să ni le facem cunoscute nici nouă, nicidecum să le mărturisim." Se mărturiseşte, în schimb, cu prisosinţă, personajul romanesc, cel care ciopleşte statuia scriitorului, în primele rânduri ale scriitorilor contemporani. A celui care a surprins şi faţa şiroită de sânge a sclaviei şi pe cea cernită a libertăţii, într-o necurmată, neliniştită, melancolică şi, la ceasul serii, tragică încercare de autocunoaştere. La creator, ispita vidului, a neantului, dă roade.