Ramon Llull, Blaquerna, traducere din catalană de Jana Balacciu Matei, cuvânt înainte de Joan Santanach i Suñol,
Bucureşti, Editura Meronia, 2011

Continuându-şi seria de traduceri din filozoful Ramon Llull (1232-1316), Jana Balacciu Matei publică un nou „roman religios” al acestuia, Roman d’Evast e Blaquerna, care face din evoluţia Bisericii un personaj cu avataruri prezentate narativ.

Asemenea amestecuri de literatură, teologie şi filozofie fuseseră adesea adoptate în epocă, pentru a da viaţă doctrinelor – sub influenţa „romanelor filozofice” şi a celor cavalereşti arabe. Introducerea semnată de Joan Santanach i Suñol reaminteşte cititorului că Ramon Llull, care după treizeci de ani s-a consacrat exclusiv misionarismului creştin, îşi trăise prima parte a vieţii la Curtea infantelui Jaume de Mallorca, devenit din 1276 regele Iacob al II-lea „Cuceritorul”, şi cunoştea foarte bine modul de viaţă „lumesc”, precum şi literaturile vremii. „Romanç”-ul tradus de doamna Jana Balacciu-Matei continuă linia populară a „romanelor îndrăgostiţilor”, doar că acum e vorba de iubirea pasionată pentru Dumnezeu, iar modelul este în mod clar legat de mistica sufi (implicit, de cărţile creştine ale „Părinţilor deşertului”). De altfel, Llull era un cunoscător şi cititor permanent al lui Al-Ghazali, prin intermediul căruia i-a cunoscut pe antici, în primul rând pe Aristotel.
Cum încercarea de a-şi prezenta la Roma şi Paris proiectele de reformare a sistemului creştin n-a dat rezultatele aşteptate, Llull a întemeiat un colegiu de misionari la Mânăstirea Miramar din insula Mallorca, formulând modele pentru o societate utopică (amintind de cea a filozofului Al-Farabi). Cunoscător al monoteismului islamic, Llull simţea nevoia să găsească o soluţie la fel de patetic-religioasă pentru înflăcărarea creştinătăţii.
„Îndrăgostitul de Dumnezeu” Blaquerna hotărăşte să urmeze – după cum îi mărturiseşte tatălui său Evast, care voia el însuşi să se călugărească la bătrâneţe – calea sihăstriei: „De aceea fiul vostru Blaquerna vrea să urmeze viaţa şi regulile proorocului Ilie şi a Sfântului Ioan şi ale sfinţilor părinţi care au părăsit lumea” . Paginile renunţării la viaţa lumească sunt scrise dramatic, cu accente care amintesc poezia ascetică a vremii: „Iubit fiu, când vei fi pustnic, ce vei mânca? Şi când vestmintele pe care le vei purta se vor rupe, ce vei îmbrăca?” „Ispitirea” cu o fecioară preafrumoasă, Natana, e în zadar, căci Natana se lasă convinsă la rândul ei să îmbrace haina monahală (prilej de a expune pe larg virtuţile creştine). La scurt timp după părăsirea casei părinteşti, Blaquerna întâlneşte în pădure bătrâna Înţelegere, oglindă a tinerei domniţe Inteligenţa din Cartea păgânului şi a celor trei înţelepţi : „La umbra unui mândru arbore încărcat de flori, pe iarba catifelată, lângă un limpede izvor, era un jilţ înalt, frumos împodobit şi încrustat cu aur, argint, fildeş, abanos şi pietre preţioase; în jilţ era aşezată o femeie bătrână ... Înţelegerea, care le citea multor discipoli filozofie şi teologie”. E întâlnit, de altfel, însuşi Împăratul, rătăcit – conform binecunoscutului clişeu – la vânătoare; la rândul său, acesta e convins să pună valorile teologiei mai presus de cele lumeşti şi chiar să răspândească această revelaţie.
În căutarea locului petru sihăstrie, tânărul călător e însoţit de diferite virtuţipersonaje precum Credinţa, Adevărul, Devoţiunea ş.a..şi e încercat de diferite ispitiri, între care unele cu adevărat subtile, precum râvna studiului, sau gloria deşartă. Cartea a treia, Despre prelatură (în care Blaquerna ajunge episcop) şi cea de a patra, Despre demnitatea pontificală (în care Blaquerna, ajuns Papă, face rânduială la Curtea Pontificală) contină lămurirea celor ascunse sub nume latineşti precum „Domine Deus, rex celestis, Deus pater omnipotens”, „Domine, fili unigenite, Jesu Criste” ş.a. , dar şi clarificarea felului în care e împărţită lumea de jos. Şi din acest punct de vedere Ramon Llull urmează modelul istoriografiilor arabe ale epocii, vorbind despre ţinuturi în care „oamenii erau toţi negri, adorau idoli”... sau o pădure a cărei integritate era păzită de o pupăză (vezi rolul pupezei, hudhud, în islam şi în mistica sufilor). Între aceste ţinuturi „sălbatice”, neluminate încă de catolicism, sunt pomenite şi cele dintr-o ţară „de lângă Dacia, unde sunt oameni care nu trăiesc decât din vânătoare şi urmăresc fiarele să le ucidă”.
Importanţa acordată în lumea arabă retoricii, limbajului şlefuit, reprezintă pentru Llull o descoperire pe care îşi propune să o adapteze pentru a creşte „fervoarea şi devoţiunea sihaştrilor”. Momentul împlinirii misiunii stă în compunerea de către Blaquerna a unei mistic-poetice Cărţi despre iubitor şi despre iubit – conţinând referiri explicite la sufii cu iubire pasionată de Dumnezeu: „Aceştia spun parabole despre dragoste şi sentinţe scurte care transmit omului o mare devoţiune... Blaquerna şi-a propus să compună cartea în acest fel”. Înaintând în lectura Cărţii despre iubitor şi iubit, cititorul descoperă „smintitul iubitor”, „din iubire nebun” (cum era numit deja poetul preislamic Magnun şi cum avea să fie numit ulterior cavalerul Graalului, Parsifal) sau referiri la „limba păsărilor” (sintagmă coranică preluată de sufii contemporani cu Llull, între care Farid ad-Din Attar), la sărăcie (în mistica sufi, sărăcia, faqr, e o atitudine pozitivă, de indiferenţă faţă de orice altceva decât Dumnezeu) etc. Desigur însă că Llull înlocuieşte fervoarea monoteismului „pur” cu aceea a adorării Treimii şi a Sfintei Fecioare.
Toate aceste apropieri teologice conferă cărţii o extrem de actuală interculturalitate. Dar mai presus de aceasta, stilul îmbinând – după moda vremii – poezia, dialogul, proza rimată şi ritmată face din romanç-ul lui Ramon Llull o operă literară cu sclipiri mai presus de orice perisabilitate a ideologiilor.