Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Un roman epistolar de Al. Săndulescu


Am spus-o şi altă dată, poate că nici o revistă şi nici o editură de la noi, după 1990, n-a reuşit să realizeze mai mult în domeniul recuperării scriitorilor români din exil ca Jurnalul literar. Oricum, ea se situează pe primele locuri. În paginile revistei, ca şi în planurile editoriale, aceştia reprezintă o permanenţă. Recent, a văzut lumina tiparului un prim volum din corespondenţa trimisă şi primită de istoricul de artă şi poetul Alexandru Busuioceanu între 1942 şi 1950, sub titlul Un roman epistolar al exilului românesc, îngrijit de Liliana Corobca, cercetătoare mie necunoscută până acum. Titulatura mi se pare adecvată pentru că dialogurile reconstituie o imagine vie şi amplă a meandrelor vieţii şi activităţii scriitorilor siliţi să rămână în pribegie după ce a fost instaurat regimul comunist în ţara ocupată de ruşi, echivalând, afirmă editoarea, pe bună dreptate, în introducere cu un veritabil roman-frescă. Numeroasele scrisori ce vin sau pornesc de la Alexandru Busuioceanu (1896-1961), axa coagulantă a volumului/volumelor fac să putem descifra o stare de spirit mai generală, psihologii frământate, oscilări între speranţă şi descurajare, idealuri, cel mai adesea înfrânte, destine, care, multe dintre ele au evoluat în modul cel mai dramatic.

Dialoganţii sunt nume cunoscute sau mai puţin cunoscute, uneori de-a dreptul enigmatice: Mircea Eliade, Emil Cioran, N. I. Herescu, Vintilă Horia, Alexandru Ciorănescu, Victor Buescu, Pamfil Şeicaru, Constantin Antoniade, Alexis Macedonski, Aurel Răuţă, Petre Panaitescu-Vifor, Enrique Helfant, Ana Helfant ş.a. Scrisorile lui Al. Busuioceanu sunt expediate în genere de la Madrid şi răspunsurile sosesc de la Paris, Palma de Mallorca, Santa Cruz de Tenerife, Lisabona, Roma, Florenţa, Buenos Aires.

Autorul Poemelor patetice venise la Madrid în 1942, ca director al Institutului Român şi Consilier cultural. După 23 august 1944, regimul de la Bucureşti începe să aplice primele măsuri represive. În 1945, Busuioceanu e trecut în cadrul disponibil şi rechemat în centrală. Nu se îmbarcă pe vaporul trimis de guvernul român şi ia hotărârea de a rămâne în exil, pe care o şi motivează: „Nu am dorinţa de a mă întoarce în ţară până când nu încetează ocupaţia rusească şi până când nu se aşează acolo un regim omenesc, care să nu asuprească lumea şi să poată inspira încredere.” Şi nu alege numai el, cum se ştie, calea exilului, ci numeroşi intelectuali de varii specialităţi: scriitori, diplomaţi. Toţi nutresc speranţa că se vor întoarce curând la catedrele, posturile şi familiile lor. Printre ei însuşi Al. Busuioceanu şi N. I Herescu, dialogant activ în acest „roman”, care de fiecare Paşte, până în 1946-1947, îi ura prietenului de la Madrid ca „anul viitor să ciocnim ouă roşii la Bucureşti într-o patrie liberă şi întregită.” Din păcate, optimismul său declarat nu rezistă prea mult pentru că lipsa îndelungată a comunicaţiilor cu România (scrisorile lor către familii nu primeau răspuns) îl face să se întrebe: „Să fi început oare marele cadril macabru?” Mai lucid ca toţi, Pamfil Şeicaru încetează curând a mai nutri vreo iluzie. Condamnat la moarte în contumacie la 27 mai 1945, el afirmă îndurerat că autorităţile comuniste îi reneagă pe cei ce „îndrăznesc să spună că poporul român este batjocorit, urgisit de ticăloasa prezenţă a ruşilor”. Veştile sunt din ce în ce mai rele. În 1947, vor fi desfiinţate Şcolile de la Roma şi Fontenay-aux-Roses. Victor Buescu îi relata lui Busuioceanu despre „comprimările” masive din învăţământul superior de la Bucureşti. În acelaşi an, filosoful Constantin Antoniade îi descrie situaţia lui Mircea Eliade la Paris, unde „Sorbona voia să-l însărcineze cu un curs de specialitatea lui, plătit destul de bine. Din politeţe, francezii au întrebat Legaţia; s-a răspuns că într-adevăr omul e bun scriitor, dar are cusurul că a servit regimurile defuncte şi că e fascist... Sorbona a cerut probe, nu afirmări şi într-o scrisoare dură au dat peste nas Stoilovului comunist. Acesta n-a mai răspuns. Mircea dă crusurile, dar pe gratis.”

„Nădejdile sunt mereu mai turburi”, scria Busuioceanu la 29 iunie 1947. Speranţa era la americani care „poate într-o zi s-ar decide să se intereseze mai mult şi de acea nenorocită parte a lumii care e ţara noastră”. Despre aceeaşi stare jalnică vorbeşte Vintilă Horia, un alt epistolier prodigios, aflat în Italia, eliberat dintr-un lagăr german de trupele engleze: „Ţara reală e în agonie.” E nevoie de crearea unei Românii peste hotare, „a unei patrii ideale, care mai curând sau mai târziu va înlocui patria care se stinge”. Atât Vintilă Horia, cât şi Al. Busuioceanu erau anti-legionari. Aceştia erau numiţi „sectari fanatici.” Un grup de partizani ai lui Horia Sima, din care făcea parte şi G. Uscătescu, sosit la Madrid, se agita pentru întoarcerea la regimul legionar, consemnează Busuioceanu. Şi tot el îi scria în 1949 prietenului Enrique Helfant să facă ceva spre a se opune „tendinţelor legionare concentrate la Buenos Aires.”

Aproape toţi scriitorii din exil se plângeau de proasta lor stare materială. Deşi lucra zi de zi la Biblioteca Naţională din Paris, unde locuia, pregătind noi lucrări, clasicistul N. I. Herescu scria: „Munca intelectuală nu mai hrăneşte pe om pe malurile Senei.” În 1946, Al. Busuioceanu intenţiona să se mute în Santiago de Chile, mai apoi la Paris, unde însă ameninţarea comunismului îi taie cheful de a se aşeza printre francezi.” Într-o vreme, îl bătea gândul să se stabilească în Venezuela, „care plăteşte foarte bine specialiştii străini.” Rămâne, până la urmă, la Madrid. Aici din 1948 până în 1951 va fi redactor la revista Insula, al cărei director era Enrique Canito. Acum publică în limba spaniolă două volume de poezii: Poemas pateticos (1948) şi Innominada luz (1949), explicând pentru ce nu mai scrie în româneşte: „Aş scrie româneşte, dar unde să public şi pentru cine? Am de altfel şi în româneşte atâtea bucăţi, cu care aş putea face cel puţin două volume. Dar la ce îmi folosesc?” (1948). Poetul, care fusese încurajat la debutul său în spaniolă de Vicente Alexandre, „unul dintre cei mai mari poeţi de azi”, laureat al Premiului Nobel, e foarte apreciat, Mircea Eliade comunicându-i opinia lui autorizată despre ambele volume: „Câtă bucurie să descoperi un mare poet român într-o atât de admirabilă castiliană” (6 mai 1948); „Sunt pur şi simplu cucerit. Şi mă bucur că poezia D-tale e atât de apreciată în Spania” (28 febr. 1950). Virgil Ierunca îl situa pe autorul Poemelor patetice între Blaga şi Voiculescu.

Oricât i-ar fi fost de răsunător succesul, ca poet de limbă spaniolă, Al. Busuioceanu intenţiona încă din vara lui 1947 să scoată o nouă serie a revistei Gândirea cu titlul Revista scriitorilor români din exil şi chiar să înfiinţeze o editură. Ca şi Vintilă Horia, voia să-i strângă pe toţi scriitori românii risipiţi prin străinătate, urmând ca revista să fie trimisă clandestin în ţară. Busuioceanu e plin de elan şi convins că va reuşi. Capacitează pe câţiva dintre oamenii politici şi intră în corespondenţă cu confraţii. Are sprijinul lui Victor Buescu şi al lui Vintilă Horia. Acesta se gândea să ceară colaborarea unor nume ilustre, ca Papini, Croce, Montale, Eugenio d’Ors, Ortega y Gasset, Mauriac, Julien Green, de Rougemont, cu texte într-o limbă de circulaţie internaţională. Din păcate, nu se bucură de susţinerea scriitorilor de la Paris, care ei înşişi proiectau o revistă românească (Luceafărul). Planurile lui Al. Busuioceanu cad baltă. Rivalitatea conduce la o încordare a relaţiilor dintre cele două grupuri şi chiar la acuze. Cei de la Paris (Mircea Eliade, N. I. Herescu, Emil Cioran) considerau că nu trebuie să apară nici o altă revistă românească de literatură înainte de aceea pe care o plănuiau ei, finanţată din America, de către generalul Rădescu. Busuioceanu are şi el obiecţii: nu era de acord cu titlul Luceafărul, propunând Literatura românească liberă şi se pronunţă împotriva pseudonimelor. Va avea totdeauna un dinte contra celor de la Paris, criticând sever primele numere: „Revista mi se pare slăbuţă, foarte slăbuţă”; „Sunt în ea câteva lucruri foarte bune, dar multe foarte slabe sau de-a dreptul nepublicabile... Revista e sărăcuţă.” Aceeaşi părere o împărtăşea Vintilă Horia, care ajunge să intre în conflict deschis cu Mircea Eliade. Acesta îi refuzase colaborarea pentru că viitorul autor al romanului Dumnezeu s-a născut în exil fusese câteva luni redactorul paginii literare de la Porunca vremii, fapt ce „nu era pe placul americanilor”. Iritat, Vintilă Horia îi dă o replică dură (într-o scrisoare către Al. Busuioceanu), ajungând până la afirmaţii calomnioase. Îl acuză pe Mircea Eliade că a lucrat la Cuvântul (unde avusese coleg pe Mihail Sebastian, adaug eu), că a fost legionar şi că „a reprezentat guvernul legionar la Londra în calitate de ataşat sau secretar de presă”. Afirmaţie total inexactă. Eliade fusese trimis în Marea Britanie înainte de 6 sept. 1940 de către un guvern al lui Carol al II-lea.

Aceste frecuşuri între diverse grupuri, sau chiar între persoane (Busuioceanu, de exemplu, nu-l suporta pe Aron Cotruş) ne vorbesc încă o dată despre o trăsătură negativă a românilor: lipsa de solidaritate. Şi primul care o condamnă este chiar Vintilă Horia. În Argentina este dezgustat de aşa-zisa colonie românească „dezlânată, incapabilă a se consacra în jurul unui ideal.” Fulminează împotriva comportării conaţionalilor în străinătate: „Românul peste hotare este o calamitate din punct de vedere românesc, un anti-român aproape. Patriotismul român este o treabă internă, o rezistenţă şi niciodată o ofensivă.” Trista pasivitate, un vechi păcat, care a făcut nu o dată obiectul unor comentarii profunde ale etnopsihologilor (C. Rădulescu-Motru) şi ale filosofilor ca Emil Cioran.

„Romanul”, care îl are totuşi în centru pe Al. Busuioceanu, dezvăluie şi alte aspecte decât cele politice şi culturale. Sunt şi acelea individuale. „Eroul” nostru suportând, ca şi congenerii lui, vicisitudinile materiale ale exilului, angajându-se într-o neostenită luptă pentru salvarea, deocamdată, spirituală a patriei înrobite, ni se relevă totodată ca un profesor de poezie, ca un „maestru” al unei tinere discipole, precum Antoaneta Iordache, femeie sensibilă şi senzuală, care i-a fost muză o bună bucată de vreme. Relaţiile lor se rup tocmai în aceşti ani 1948-1950, caracterizate cu fineţe de Liliana Corobca: „... (ele) se destramă patetic şi literar, aducând o notă afectiv-vibrantă în peisajul monoton şi trist al exilului nostru”.

Să spun acum câteva cuvinte despre ediţie, pe care autoarea o numeşte inadecvat „ediţie critică”. Aceasta, cum se ştie, presupune un amplu aparat de note şi comentarii, de variante, ceea ce nu e cazul aici. Liliana Corobca a cercetat fondul Al. Busuioceanu de la Arhivele Naţionale, unde au fost depuse circa 60 de dosare de corespondenţă, mare parte în limbi străine. Ea le-a selectat pe cele scrise în limba română şi le-a orânduit cronologic, fără să ţină seama de emitent. Astfel, se păstrează mai autentică atmosfera „romanului” şi caracterul lui de frescă. Suntem totuşi surprinşi de unele omisiuni în text, marcate cu faimoasele croşete, ca pe vremea dictaturii, fără să ni se dea nici o motivare (p. 138, 148, 204). De asemenea, autoarea care, de obicei, traducea expresiile în limbi străine, uneori nu-şi respectă procedeul (p. 163, 169, 179, 216, 272).

Notele explicative ne apar şi ele inconsecvente şi oarecum aleatorii. Unele, într-adevăr sunt bine redactate, ca de ex. despre Aurel Răuţă, despre Luceafărul, L’Union Roumaine şi altele, dar dacă vrem să-i facem cunoscuţi pe scriitorii din exil în afara unui cerc restrâns de specialişti, mai exact, să-i integrăm în literatura română, atunci meritau note bibliografice şi N. I. Herescu, Victor Buescu, C. Antoniade şi chiar Pamfil Şeicaru, Al. Ciorănescu, Vintilă Horia. Atâta vreme cât se explică (după opinia mea inutil) cine au fost Toulouse Lautrec sau Eugenio d’Ors, ştiuţi de toată lumea, cred că erau cu atât mai necesare informaţii minimale în privinţa lui Alexis Macedonski, Romulus Boilă şi, în măsura posibilităţilor, a atâtor persoane „anonime” (Horaţiu Şurianu, N. Dimitrescu, A. Burilianu, Enrique Helfant ş.a.). Sunt câteva observaţii de „tehnica ediţiei”, lesne remediabile în volumul al doilea. Cititorul ar pătrunde şi mai adânc prin meandrele acestui foarte important roman epistolar al exilului românesc. Liliana Corobca are meritul de a se fi aplecat cu pasine asupra nenumăratelor scrisori (unele aproape indescifrabile) şi de a le fi scos la lumină, îmbogăţind în felul acesta o parte, ignorată multă vreme în mod vinovat, a istoriei şi a literaturii noastre din ultimele vreo şase decenii, încă destul de puţin cunoscute. Nu putem decât să mulţumim şi să-i urăm succes mai departe Lilianei Corobca în întreprinderea ei atât de utilă şi, din nefericire, atât de ocolită de către tinerii noştri cercetători.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara