Ceea ce subliniază, aproape obligatoriu, cronicile la Diabolus in musica (Editura Pandora, Tîrgovişte, trad. Irina Mavrodin), premiată cu Medicis pe 2000, este vîrsta încredibilă a autorului, care la nici treizeci de ani şi la doar a treia carte a reuşit o performanţă mai frecventă la maturitate. Cine este aşadar tînărul laureat Medicis? Yann Apperry, născut în 1972, este francez din mamă americană şi îşi împarte viaţa între Paris şi Roma. Deja în 1997 pentru romanul Qui vive a primit premiul Fundaţiei Hachette. În 1999 a publicat la Grasset Paradoxes du ciel nocturne şi tot acolo, un an mai tîrziu, Diabolus in musica. În paralel, Apperry a scris şi scrie pentru scenă, fiind recompensat şi aici cu premiul Fundaţiei Beaumarchais, dar şi librete de operă, dînd piese cu titlu sugestiv precum Fanfarra frenetica şi, întocmai ca şi Boris Vian, pe care îl admiră mult, cîntă şi improvizează la trompetă. Cu ocazia lansării cărţii sale, Diabolus in musica, tradusă şi la noi, Apperry şi-a întîlnit cititorii la Bucureşti, Iaşi şi Suceava.
Înfrigurat de un val de iarnă timpurie, cu privirea uimită de frescele şi toamna din Nord, Yann Apperry părea la întîlnirea cu cititorii, organizată în octombrie la Lectoratul francez din Universitatea suceveană, un fel de Mic Prinţ ajuns la adolescenţă şi plecat în adidaşi şi bluson să-şi găsească planeta potrivită, situată pentru el cu siguranţă undeva între muzică şi literatură. Ardoarea cu care îl citează pe Hugo romancierul, sau îl evocă pe Dickens (prea puţin cunoscut în Franţa), maeştrii lui - dinozaurii, cum spune el pe înţelesul studenţilor -, îl fac pe Apperry un cititor singular pentru zilele noastre, fapt ce îi asigură, alături de familiaritatea cu trei limbi şi trei civilizaţii - americană, franceză şi italiană, precum şi pendularea între două arte - muzica şi literatura - aceeaşi singularitate şi ca scriitor.
"Traducător al muzicii în literatură", "baroc", "manierist", Apperry nu se recunoaşte în aceste aprecieri pe care i le-a făcut critica de care, mărturiseşte, el a învăţat să nu mai ţină seama.
Ca şi maestrul său Hugo, laureatul Medicis pentru 2000 crede în inspiraţie, crede în locurile faste, dense ale textului, date de har, între care se ţese textul obişnuit, datorat scriiturii elaborate, lucrate. Chiar titlul Diabolus in musica care, la prima vedere, pare prea puţin atrăgător pentru cititorul grăbit de astăzi a fost dat de un moment norocos terminat cu "evrika" şi, o dată găsit şi recunoscut ca fiind cel potrivit, el nu a mai fost schimbat şi nici modificat cîtuşi de puţin, cu toate insistenţele şi presiunile editorului. La fel stau lucrurile cu începutul cărţii, oarecum mai dificil fiindcă primele trei-patru capitole propun episoade retrospective, cu multe personaje, într-o ordine cronologică aleatorie, presărate pe ici pe acolo cu termeni de specialitate din domeniul muzical, început "simţit" drept cel mai nimerit de autor în momentul elaborării cărţii. Dar, după primele treizeci-patruzeci de pagini, povestirea începe să curgă firesc, uşor, antrenant şi cititorul "prins" nu mai lasă cartea din mînă.
Cartea lui Apperry este povestea retrospectivă o formării şi iniţierii compozitorului Moe Insanguine de la naştere pînă la crearea compoziţiei sale Ballada ad vitam aeternam de o perfecţiune ucigătoare. Copilăria şi adolescenţa lui Moe sunt însoţite de umbra morţii chiar de la naştere lui care pricinuieşte moartea mamei şi coincide cu moartea bunicului, de unde concluzia amară a naratorului, "e nevoie de două morţi pentru o naştere". Copilăria lui Moe stă sub semnul tristeţii şi al necomunicării cu un tată alcoolic, regretînd o altă femeie decît mama fiului lui, dar şi al muzicii care devine destul de timpuriu adevăratul limbaj al copilului. Adevărată figură paternă şi iniţiator în tainele muzicii este organistul bisericii, Paolo Durante, angajat de tată şi ca profesor de pian al viitorului muzician. Acesta descoperă talentul excepţional al lui Moe şi îi asigură educaţia muzicală pînă în momentul intrării la Conservator la care îl şi conduce.
Această primă etapă a vieţii cuprinde şi episodul primei iubiri, plasat sub semnul stranietăţii şi al fericirii dureroase, fiindcă prima fată iubită de Moe este o tînără pacientă, fugită de la azilul psihiatric din apropiere, care suferă de autism şi singura ei comunicare verbală se face într-o limbă inversată, în care cuvintele se citesc de la sfîrşit la început. Această primă dragoste este atît de intensă, de mistuitoare încît conduce firesc la moartea tinerei Anna-Liza şi la intrarea într-o altă etapă a vieţii a tînărului muzician. Viaţa dură de la Conservator este marcată de prietenia cu pianistul Lazarus Jesurum şi de dragostea pentru enigmatica Adriana. Episoade colaterale avînd ca personaje pe profesorul care printr-un accident (datorat vocii lui fenomenale care provoacă ruperea candelabrului ce luminează scena şi rănirea gravă a solistului) îşi pierde vocea, sau preotul transsexual devenit curtezana Gigi completează ţesătura dramatică a cărţii.
O compoziţie ingenioasă şi o scriitură rafinată atenuează patetismul întîmplărilor: cartea povestită la persoana întîi începe cu sfirşitul - moartea lui Lazarus, care nu poate supravieţui ascultării baladei, dedicată vieţii dar dătătoare de moarte prin insuportabila ei desăvîrşire, compusă de Moe constituie primul capitol; unele episoade precum cel al naşterii, cunoscut prin intermediul preotului care asistă naşterea şi morţile concomitente, iubirea adulterină a tătălui pentru Judith, dragostea pentru Anna-Lisa, sunt anunţate printr-un ton declarativ, uşor parodic, de menestrel, în care funcţia esenţială a naratorului, aceea tocmai de a povesti, este subliniată într-un mod aparent naiv prin "Voi povesti acum", formulă ce, repetată, dă un anume ritm naraţiunii.
Episodul vînării mistreţului mitic, Sing-Sing, un fel de Moby Dick al tatălui aluzia literară fiind denunţată chiar de povestitor, perceput ca un frate de către Moe şi al reconcilierii cu tatăl Otello Insanguine, înainte de moartea acestuia este cu siguranţă unul din momentele dense ale cărţii. Dimensiunea mitică este denunţată şi ironizată în acelaşi timp, cînd povestitorul nu se sfieşte să ne propună întîmplări din illo tempore: "Voi spune acum orele sacre, in illo tempore, cînd numitul Otello Insanguine îmi redevenea tată."
Cîteva cuvinte despre titlul cărţii. "Diabolus in musica" trimite la intervalul muzical de trei tonuri - tritonul, interval rebel care seamănă discordie, interzis în Evul Mediu tocmai pentru aceasta, şi care continuă cu toate acestea să-i fascineze pe compozitori, de la cei de muzică simfonică la cei de jazz - dar şi la puterea divină sau diabolică a muzicii. Referirile, aluziile la muzică prin nume de compozitori şi opere, prin termeni de specialitate, prin obsedantele trimiteri la jazz constituie un fundal firesc pentru romanul lui Apperry.
Pasaje în italiană şi în engleză, termeni în latină, termeni de specialitate, limba pe dos a Annei-Lisa, cîteva palindroame, alcătuiesc o scriitură rafinată şi elaborată pe alocuri, cu toată impetuozitatea declarată şi reală a autorului, scriitură greu de tradus, cu siguranţă. Dar, aşa cum remarca uimit autorul însuşi, traducătoarea Irina Mavrodin a reuşit să păstreze în română muzicalitatea cărţii, diabolică prin intensitate, a lui Apperry. Fiindcă, aşa cum crede tînărul romancier, inspiraţia şi harul sunt aceleaşi pentru autor şi pentru traducător.
