Vasile Igna, Ora închiderii, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 2016,
313 pag.
Cunoscut mai ales ca poet
şi editor (la „Dacia“ clujeană),
Vasile Igna a publicat
şi câteva cărţi de proză:
volumul de povestiri Ora
morilor de vânt (1978) şi
romanele Andante (2006),
Camera obscură (2013), iar recent,
Ora închiderii (2016). Prin
sensibilitatea sa delicat-reflexivă
şi rafinat-livrescă, scriitorul
este un şaptezecist tipic, din
stirpea ardelenilor gravi şi
elegiaci.
Ora închiderii, având subtitlul
anabasis, reprezintă un pariu ambiţios
al autorului care declara, într-un
interviu din 2014, că speră să dea
prin acest roman „măsura eventualei
mele înzestrări pentru proză” („Vasile
Igna răspunde întrebărilor lui Augustin
Cozmuţa”, Nord Literar). Vasile Igna
are însă ochi telescopic de poet şi
spirit speculativ de eseist. Deşi
debutează cu o intrigă provocatoare
(lui Andrei Ionescu, primul client
al Cafenelei Consul, i se oferă pentru
totdeauna o masă şi o consumaţie
gratuită), Ora închiderii rămâne mai
degrabă o proză poetică, statică,
mizând pe dialog şi pe dezbaterea
de idei. Nici măcar cele trei povestiri
din rama „colocviului” de cafenea nu
reuşesc să dinamizeze acţiunea, dar
creează o fărâmă de suspans. Interogaţiile
de pe parcurs vor primi răspunsuri
doar la nivelul imaginarului descătuşat
al personajelor. Analiticul surclasează
în mod evident epicul. Romanul
are la bază toposul updatat al cârciumei,
cu variantele sale mai vechi sau mai
noi, de la vila fiesolana din Decameronul
lui Boccaccio sau de la Hanul Ancuţei
sadovenian până la berăria lui Caragiale
şi Cafeneaua Pas-Parol a lui Vişniec.
Un personaj cu veleităţi de comentator
din Ora închiderii ne trimite însă la
nuvela Grand Hôtel „Victoria Română”
pentru a sugera dereglarea simţurilor
companionilor săi. Din cauza tribulaţiilor
interioare, a unor întâmplări neînţelese
din trecut, unii dintre ei ajung la acel
„simţ enorm şi văz monstruos” care
înseamnă, de fapt, fantasmare. Umbrele
memoriei se încarnează şi tulbură
prezentul aparent liniştit.
Personajele care se alătură lui
Andrei Ionescu la masa rezervată de
la Consul sunt fizicianul Matei Alupei,
medicul de familie Luca Hossu,
finanţistul Marcu Popoviciu, profesorul
de istorie Ioan Hristu şi, ulterior,
Augustin Steriu, fost activist comunist.
Andrei este bucureştean get-beget,
Augustin provine dintr-o familie
de greci refugiaţi comunişti, ceilalţi
îşi au originile în provinciile istorice
româneşti. Mintea acestora se înfierbântă
nu de la alcool, ci de la ascultarea
unor poveşti cu ingrediente de mister:
a Elisabetei (întâia iubire a lui Andrei
Ionescu, profesoara de pian dispărută
în 1983), a lui Dumitru (relatată la
mâna a doua de către Matei), un zbir
al regimului care plecase brusc de
acasă şi îşi pierduse memoria într-un
accident de tren (nu se ştie exact
pentru cât timp), stând apoi douăzeci
şi ceva de ani în azilul de nebuni
de la Săpoca, şi a Tereziei, mama
băiatului lui Augustin. Se observă că
toate aceste nume au încărcătură
simbolic-religioasă, de sfinţi şi de
apostoli. Andrei este „cel dintâi
chemat”, strângându-i în jurul său
pe cei patru evanghelişti (Matei, Luca,
Marcu, Ioan) şi pe hermeneutul
Augustin. Arhetipurile biblice par
evocate mai mult de dragul sofisticării
de tip cărturăresc, fiindcă nu reiese,
totuşi, ce „religie” slujesc „eroii”
de cafenea. Poate a spiritului, având
în vedere că sunt intelectuali şi
„filosofează” asupra problemelor
existenţiale, epistemologice, ideologice,
social-politice. De altfel, toţi vorbesc
la fel, preţios, afectat, ca la un
symposium (post)modern, vocile lor
nediferenţiindu-se de cea a naratorului.
Nu sunt individualizaţi suficient ca
personaje cu psihologie şi biografie
proprii, despre Andrei Ionescu, de
pildă, nu aflăm mai nimic până la
sfârşitul romanului (în afara relaţiei
juvenile cu Elisabeta şi a faptului
că are un fiu). Augustin poate fi şi
un raisonneur al autorului când îşi
exprimă părerea negativă despre
„foamea de realitate” a scriitorilor
de azi şi despre „lipsa lor de apetenţă
pentru idee”. Vasile Igna cade însă
în extrema cealaltă, a artificializării
prozei, prin uniformizarea limbajului
şi schematizarea personajelor.
Un frumos exerciţiu poeticintertextual
îl constituie descrierea
multiperspectivată a cafenelei, fie ca
stup de albine, fie ca „o catacombă,
un ascunziş secret, asemenea celor
ale primilor creştini, pregătite să-i
apere nu doar de prigonitori, ci şi de
ei înşişi” sau „un echivalent zumzăitor
şi sărbătoresc luminat al caselor
conspirative ale Acvilei şi Priscilei
din Corint, a lui Iason din Troia şi,
mai târziu, a lui Gaius din Roma”, fie
ca „o biserică veşnic deschisă, dar în
care nu se slujeşte nicio liturghie”,
„fără clopot şi cu atât mai puţin altar”
sau ca o „catedrală” în care „fuioarele
invizibile ale lumânărilor” înnegresc
catapeteasma zugrăvită cu chipul
Pantocratorului, fie ca o dantescă „a
opta bolgie a unui infern cu pereţii
de sticlă fumurie”, fie ca „Arhipelagul
Galápagos” al lui Darwin, fie ca
„un labirint în miniatură, aşezat în
mijlocul unui Cnossos în ruină, cu
un Dedal în pragul nebuniei şi un
Minotaur toropit de o căldură apocaliptică.
În umbra subţire a zidurilor Palatului,
sub soarele unui Bloomsday perpetuu,
substituţiile se fac cu o repeziciune
de iluzionist”. Rătăcirea nu este însă
decât una interioară, în labirinturile
amintirilor şi ale imaginaţiei. Conceptul
de timp (cu prezentul în care „viitorul
şi trecutul sunt a filei două feţe”, cum
zicea Eminescu) îi obsedează pe cei
şase participanţi la discuţii şi cuminecare
(apare şi sugestia unei „cine cea de
taină”, fără Isus Mântuitorul), iar
cafeneaua capătă, astfel, aura unui
loc sacru, precum în geografia mitică
a lui Mircea Eliade.
De interes sunt şi fragmentele de
discurs identitar arzător de critic:
„atitudinea compatrioţilor noştri faţă
de autoritate este una aprioric
tranzacţională”, „democraţia la români
e tot mai puţin o consecinţă a dialogului,
cât un produs aleatoriu şi efemer
al disputelor în spaţiile mici: casă,
bloc, autobuz, colţ de stradă. (…) de
multe ori, acolo şi rămâne”, spectacolul
„potopului de cruci” din faţa câte
unei biserici, „românii nu sunt o etnie,
ci o rasă, care nu se deosebeşte prin
culoarea pielii sau poziţia ochilor,
ci prin încrâncenarea cu care sunt
pe cale de a face din jeluit o religie
şi din şmecherie o profesie”, „plăcerea
tranzacţiei, gălăgia iarmarocului,
satisfacţia tragerii pe sfoară”, „Nimeni
nu spune atâtea bancuri şi nu înjură
atât de porcos ca românii. Gena
naţională e ticsită de vulgaritate şi
resentimente”, adaptabilitatea, inclusiv
la comunism etc. Şi Augustin, şi
(foarte probabil) Dumitru sunt doi
apostaţi ai „religiei” politice venite
de la Răsărit. Trecutul, cu spectre de
ordin personal (Elisabeta lui Andrei)
sau necunoscute (dar aparţinând unei
istorii a tuturor, cum e acela al lui
Dumitru), ajunge să-i bântuie pe
amicii de la cafenea.
Ora închiderii poate fi, din acest
punct de vedere, o parabolă a neputinţei
de a scăpa de trecut fără a-l privi
drept în faţă, fără a-l înţelege. Traumele,
ascunse provizoriu, sapă ca nişte
cârtiţe prin suflet, scoţând la suprafaţă
muşuroaie de puroi. Rana explodează
halucinatoriu. Focul şi ploaia din final,
elemente purificatorii, simbolizează,
totuşi, speranţa unui reviriment,
posibilitatea mântuirii. După katabasisul
necesar, într-o Groapă a Marianelor
blurată până atunci de un prezent
vegetativ, ar putea surveni şi vindecarea,
ca o uşă închisă spre trecut. Aşa se
explică, de fapt, titlul romanului. Este
însă nevoie de luciditate. Un cântăreţ
ambulant, „profet de cartier” aterizat
la Consul, îndeamnă şi el, în tonuri
apocaliptice, la trezire. Lumea aplaudă.
Naratorul atrage aici atenţia asupra
falşilor profeţi prin ironizarea
naţionalismului găunos, caricatură
a patriotismului autentic.
Vasile Igna scrie un roman de idei,
de analiză, intelectualizant, simbolic,
cu numeroase referinţe culturallivreş
ti, cu reflecţii ce vizează atât
actualitatea, cât şi atemporalul.
Personajele sunt ele însele nişte
umbre vorbitoare, nişte karagöz pe
pânzele vremii. După ce se trage
cortina, cititorul-spectator ar putea
cădea pe gânduri, chiar dacă piesa,
ceremonioasă, stilizată, nu l-a fermecat
îndeajuns.