Vasile Igna, Ora închiderii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016, 313 pag. Cunoscut mai ales ca poet şi editor (la „Dacia“ clujeană), Vasile Igna a publicat şi câteva cărţi de proză: volumul de povestiri Ora morilor de vânt (1978) şi romanele Andante (2006), Camera obscură (2013), iar recent, Ora închiderii (2016). Prin sensibilitatea sa delicat-reflexivă şi rafinat-livrescă, scriitorul este un şaptezecist tipic, din stirpea ardelenilor gravi şi elegiaci. Ora închiderii, având subtitlul anabasis, reprezintă un pariu ambiţios al autorului care declara, într-un interviu din 2014, că speră să dea prin acest roman „măsura eventualei mele înzestrări pentru proză” („Vasile Igna răspunde întrebărilor lui Augustin Cozmuţa”, Nord Literar). Vasile Igna are însă ochi telescopic de poet şi spirit speculativ de eseist. Deşi debutează cu o intrigă provocatoare (lui Andrei Ionescu, primul client al Cafenelei Consul, i se oferă pentru totdeauna o masă şi o consumaţie gratuită), Ora închiderii rămâne mai degrabă o proză poetică, statică, mizând pe dialog şi pe dezbaterea de idei. Nici măcar cele trei povestiri din rama „colocviului” de cafenea nu reuşesc să dinamizeze acţiunea, dar creează o fărâmă de suspans. Interogaţiile de pe parcurs vor primi răspunsuri doar la nivelul imaginarului descătuşat al personajelor. Analiticul surclasează în mod evident epicul. Romanul are la bază toposul updatat al cârciumei, cu variantele sale mai vechi sau mai noi, de la vila fiesolana din Decameronul lui Boccaccio sau de la Hanul Ancuţei sadovenian până la berăria lui Caragiale şi Cafeneaua Pas-Parol a lui Vişniec. Un personaj cu veleităţi de comentator din Ora închiderii ne trimite însă la nuvela Grand Hôtel „Victoria Română” pentru a sugera dereglarea simţurilor companionilor săi. Din cauza tribulaţiilor interioare, a unor întâmplări neînţelese din trecut, unii dintre ei ajung la acel „simţ enorm şi văz monstruos” care înseamnă, de fapt, fantasmare. Umbrele memoriei se încarnează şi tulbură prezentul aparent liniştit. Personajele care se alătură lui Andrei Ionescu la masa rezervată de la Consul sunt fizicianul Matei Alupei, medicul de familie Luca Hossu, finanţistul Marcu Popoviciu, profesorul de istorie Ioan Hristu şi, ulterior, Augustin Steriu, fost activist comunist. Andrei este bucureştean get-beget, Augustin provine dintr-o familie de greci refugiaţi comunişti, ceilalţi îşi au originile în provinciile istorice româneşti. Mintea acestora se înfierbântă nu de la alcool, ci de la ascultarea unor poveşti cu ingrediente de mister: a Elisabetei (întâia iubire a lui Andrei Ionescu, profesoara de pian dispărută în 1983), a lui Dumitru (relatată la mâna a doua de către Matei), un zbir al regimului care plecase brusc de acasă şi îşi pierduse memoria într-un accident de tren (nu se ştie exact pentru cât timp), stând apoi douăzeci şi ceva de ani în azilul de nebuni de la Săpoca, şi a Tereziei, mama băiatului lui Augustin. Se observă că toate aceste nume au încărcătură simbolic-religioasă, de sfinţi şi de apostoli. Andrei este „cel dintâi chemat”, strângându-i în jurul său pe cei patru evanghelişti (Matei, Luca, Marcu, Ioan) şi pe hermeneutul Augustin. Arhetipurile biblice par evocate mai mult de dragul sofisticării de tip cărturăresc, fiindcă nu reiese, totuşi, ce „religie” slujesc „eroii” de cafenea. Poate a spiritului, având în vedere că sunt intelectuali şi „filosofează” asupra problemelor existenţiale, epistemologice, ideologice, social-politice. De altfel, toţi vorbesc la fel, preţios, afectat, ca la un symposium (post)modern, vocile lor nediferenţiindu-se de cea a naratorului. Nu sunt individualizaţi suficient ca personaje cu psihologie şi biografie proprii, despre Andrei Ionescu, de pildă, nu aflăm mai nimic până la sfârşitul romanului (în afara relaţiei juvenile cu Elisabeta şi a faptului că are un fiu). Augustin poate fi şi un raisonneur al autorului când îşi exprimă părerea negativă despre „foamea de realitate” a scriitorilor de azi şi despre „lipsa lor de apetenţă pentru idee”. Vasile Igna cade însă în extrema cealaltă, a artificializării prozei, prin uniformizarea limbajului şi schematizarea personajelor. Un frumos exerciţiu poeticintertextual îl constituie descrierea multiperspectivată a cafenelei, fie ca stup de albine, fie ca „o catacombă, un ascunziş secret, asemenea celor ale primilor creştini, pregătite să-i apere nu doar de prigonitori, ci şi de ei înşişi” sau „un echivalent zumzăitor şi sărbătoresc luminat al caselor conspirative ale Acvilei şi Priscilei din Corint, a lui Iason din Troia şi, mai târziu, a lui Gaius din Roma”, fie ca „o biserică veşnic deschisă, dar în care nu se slujeşte nicio liturghie”, „fără clopot şi cu atât mai puţin altar” sau ca o „catedrală” în care „fuioarele invizibile ale lumânărilor” înnegresc catapeteasma zugrăvită cu chipul Pantocratorului, fie ca o dantescă „a opta bolgie a unui infern cu pereţii de sticlă fumurie”, fie ca „Arhipelagul Galápagos” al lui Darwin, fie ca „un labirint în miniatură, aşezat în mijlocul unui Cnossos în ruină, cu un Dedal în pragul nebuniei şi un Minotaur toropit de o căldură apocaliptică. În umbra subţire a zidurilor Palatului, sub soarele unui Bloomsday perpetuu, substituţiile se fac cu o repeziciune de iluzionist”. Rătăcirea nu este însă decât una interioară, în labirinturile amintirilor şi ale imaginaţiei. Conceptul de timp (cu prezentul în care „viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe”, cum zicea Eminescu) îi obsedează pe cei şase participanţi la discuţii şi cuminecare (apare şi sugestia unei „cine cea de taină”, fără Isus Mântuitorul), iar cafeneaua capătă, astfel, aura unui loc sacru, precum în geografia mitică a lui Mircea Eliade. De interes sunt şi fragmentele de discurs identitar arzător de critic: „atitudinea compatrioţilor noştri faţă de autoritate este una aprioric tranzacţională”, „democraţia la români e tot mai puţin o consecinţă a dialogului, cât un produs aleatoriu şi efemer al disputelor în spaţiile mici: casă, bloc, autobuz, colţ de stradă. (…) de multe ori, acolo şi rămâne”, spectacolul „potopului de cruci” din faţa câte unei biserici, „românii nu sunt o etnie, ci o rasă, care nu se deosebeşte prin culoarea pielii sau poziţia ochilor, ci prin încrâncenarea cu care sunt pe cale de a face din jeluit o religie şi din şmecherie o profesie”, „plăcerea tranzacţiei, gălăgia iarmarocului, satisfacţia tragerii pe sfoară”, „Nimeni nu spune atâtea bancuri şi nu înjură atât de porcos ca românii. Gena naţională e ticsită de vulgaritate şi resentimente”, adaptabilitatea, inclusiv la comunism etc. Şi Augustin, şi (foarte probabil) Dumitru sunt doi apostaţi ai „religiei” politice venite de la Răsărit. Trecutul, cu spectre de ordin personal (Elisabeta lui Andrei) sau necunoscute (dar aparţinând unei istorii a tuturor, cum e acela al lui Dumitru), ajunge să-i bântuie pe amicii de la cafenea. Ora închiderii poate fi, din acest punct de vedere, o parabolă a neputinţei de a scăpa de trecut fără a-l privi drept în faţă, fără a-l înţelege. Traumele, ascunse provizoriu, sapă ca nişte cârtiţe prin suflet, scoţând la suprafaţă muşuroaie de puroi. Rana explodează halucinatoriu. Focul şi ploaia din final, elemente purificatorii, simbolizează, totuşi, speranţa unui reviriment, posibilitatea mântuirii. După katabasisul necesar, într-o Groapă a Marianelor blurată până atunci de un prezent vegetativ, ar putea surveni şi vindecarea, ca o uşă închisă spre trecut. Aşa se explică, de fapt, titlul romanului. Este însă nevoie de luciditate. Un cântăreţ ambulant, „profet de cartier” aterizat la Consul, îndeamnă şi el, în tonuri apocaliptice, la trezire. Lumea aplaudă. Naratorul atrage aici atenţia asupra falşilor profeţi prin ironizarea naţionalismului găunos, caricatură a patriotismului autentic. Vasile Igna scrie un roman de idei, de analiză, intelectualizant, simbolic, cu numeroase referinţe culturallivreş ti, cu reflecţii ce vizează atât actualitatea, cât şi atemporalul. Personajele sunt ele însele nişte umbre vorbitoare, nişte karagöz pe pânzele vremii. După ce se trage cortina, cititorul-spectator ar putea cădea pe gânduri, chiar dacă piesa, ceremonioasă, stilizată, nu l-a fermecat îndeajuns.