Cine s-ar fi gândit, şi totuşi... S-au scris mai multe romane bune în literatura română după 1989, dar prea puţine de referinţă şi mai rar cu tematica universală a Zeitgeist-ului actual. Cunoscutul romancier Bujor Nedelcovici – locuieşte din 1987 la Paris – ne-a oferit, de curând, o carte majoră nu numai pentru literatura română: Jurnalul unui cântăreţ de jazz, lansată, în premieră, în noiembrie 2013, la Târgul de Carte „Gaudeamus”.
Primele două cuvinte sunt simptomatice pentru eroul Pascal – aluzie patronimică la filosoful angoaselor Barocului, Blaise Pascal: „Sunt singur...”. Dacă genialul matematician şi fizician s-a retras la 31 de ani la Mânăstirea Port-Royal pentru a scrie celebrele antume Scrieri provinciale şi postumele Cugetări, protagonistul lui Nedelcovici s-a ascuns, revoltat şi intransigent, încă din liceu într-o lume interioară a cărei frontieră e trasată de dispreţul faţă de Zeitgeist-ul lumii contemporane bolnave şi pervertite, iar centrul de echilibru devine o din ce în ce mai mare izolare în muzică. Mai precis, jazzul şi toate formele sale „adiacente”: Duke Ellington, Benny Goodman, Petruciani, Woody Herman, Charlie Parker, Stan Getz, Benny Carter până la Net King Cole, Donna Summer, Jim Morrison...
Dezamăgirea şi disperarea prezentului şi viitorului sfârşesc totdeauna întrun nihilism schopenhauerian trecut mai întăi prin „detronatorul ” nitzschean al lui Dumnezeu: „Nimeni nu semnează nimic şi nimeni nu e autorul timpului pe care îl trăiesc. Nici chiar Dumnezeu...” (p. 10) Toată viaţa sa a luptat pentru a rămâne în viaţa asta: „... şi iarăşi gândul sinuciderii şi al alienării au apărut în toată splendoarea lor. Înainte, când mă bărbieream şi mă vedeam în oglindă, îmi spuneam: ’Să nu te sinucizi şi să nu înnebuneşti’.” (p. 141) Moştenitorul angoaselor existenţiale ale Barocului este rudă bună şi cu alţi „intransigenţi şi neadaptaţi” cum ar fi Ladima Danton ai lui Camil Petrescu, „oameni care văd Ideile” (adică Frumuseţea, n. a.): „Ieri am scris două cuvinte: ‘tandreţe’ şi ‘candoare’. Nu-i aşa că sunt frumoase?!” (p. 13) Dar cât de rare sunt ele în lumea actuală şi dintotdeauna: „Până unde poate să ajungă perversiunea ucigaşă a oamenilor!” (p. 13)
El însuşi recunoaşte că nu a vrut să fie aşa: „Mi-ar fi plăcut să fiu altul şi altfel decât sunt în fiecare zi! ” (p. 15) Însă, cine a fost o dată „incoruptibilul şi intransigentul” Robespierre – rămâne pentru totdeauna.
„Când te-am cunoscut erai un om bizar, special, tăcut, introvertit, destul de singuratic pentru un jazz-man.” (p. 201), îl descrie Relli când s-au reîntâlnit după mulţi ani. Dar, un vechi prieten de liceu îl ştie cu totul altfel: „În realitate eşti un trăsnit, nebun, un rebel, un revoltat, un provocator şi chiar... un anarhist!” (p. 16) Deci, un „robespierre” care a greşit epoca...
Văzând, după un timp, că nici muzica nu mai poate ţine realitatea dureroasă dincolo de „frontiera Eului” construită artificial şi nu-l poate salva de „monstruozitatea lumii”, încearcă să uite... Şi tot amicul său, Beni, îi ţine oglinda în faţă: „Acum vrei să joci rolul unui orb şi ţi-ai luat ochelari negri şi baston alb.” (p. 16) Pentru că, la început, Pascal însuşi nu-şi dădea seama ce se petrece cu el, bănuind chiar că ar suferi de Alzheimer, când el defulează şi refulează după toate regulile freudiene: „Văd... hidoşenia ce ne înconjoară, dar şi frumuseţea fragilă şi plină de candoare ce vrea să reziste în faţa acestui carnaval apocaliptic... aici, în jurul nostru, în fiecare zi.” (p. 17)
Din ce în ce mai conştient, eroul se recunoaşte: „Nu mai pot şi nu mai vreau să văd ce se petrece în jurul meu... O lume urâtă şi crudă din toate punctele de vedere.” (p. 16) Iată-ne într-un univers kafkian à rebours - pe dos: lumea e cea care s-a metamorfozat în „marele gândac scârbos”, iar el, Pascal, e cel ce luptă să-şi păstreze „candoarea şi frumuseţea umană”! Ce şanse sunt într-un „Imperiu al cinismului închinat Viţelului de aur...” (p. 26)?! Niciuna: „Aiureli! Prostii! Amurgul zeilor! ” (p. 27)
De aceea, strategia sa: „Sunt un orb care nu vrea să vadă şi...vede numai când frumuseţea din faţa ochilor merită să fie privită.” (p. 36)
Însă, orice Cutie a Pandorei are un firav şi ultim „locatar”: Speranţa... Ce nu poate fi decât, aşa cum ne atenţionează cu o sintagmă atât de frumoasă Sfântul Augustin după Învăţătura lui Iisus: „Dacă Iubire nu e - nimic nu e!” Ea se întrupează în acest profund şi minunat de grav roman al lui Bujor Nedelcovici într-o... bineînţeles, femeie: Relli – marea dragoste din tinereţe al lui Pascal, pe care tot el – maladiv de-atunci în rejectarea întregii lumi înconjurătoare, ce aduce numai suferinţă (Schopenhauer) – a abandonat- o şi „uitat-o”.
Dar, ea nu... Îl regăseşte, încă îl mai iubeşte cu aceeaşi forţă de care numai femeile sunt capabile şi „reia” timid, discret, dar tenace „povestea lor de dragoste”... Va reuşi ea să-l schimbe, este Dragostea mai puternică decât „scârbosul uriaş gândac” – lumea fiinţelor aşa-zis raţionale!?
Pascal e conştient că „prădătorii” îşi schimbă doar blana: „... lupii nu mai sunt de recunoscut, poartă cravată, se plimbă în limuzine elegante, frecventează bordeluri şi păzesc turmele oilor imbecile.” (p. 66) – chiar în pagina cu numerologia simbolică a Diavolului! Toată viaţa a încercat să nu se mai gândească la această lume: „Tu ar trebui să cânţi numai jazz... Şi nimic altceva!Ar fi trebuit să rămâi în abstracţia muzicii şi să nu cobori pe pământ, în noroiul realităţii.” (p. 67) Majoritatea celorlalţi se lasă desfiguraţi de ea în „mici gândaci oribili” kafkieni - până acum a scăpat, dar pericolul şi presiunea sunt tot mai puternice... E greu să te sustragi legilor junglei inumane în care eşti obligat să trăieşti!!
Treptat, pe parcursul lecturii, ne dăm seama că ni se adresează varianta contemporană a secolului 21 a „Condiţiei umane” de André Malraux: „Şi, totuşi, dacă Beni are dreptate şi nu pot reuşi în viaţă decât dacă eşti sigur pe tine, arogant şi sfidător, cinic? – (adică, să devină el însuşi „prădător” – n. C. E.) – Eu nu pot să respect această lege a junglei şi de aceea am rămas singur la bătrâneţe.” (p. 76)
Ca orice fiinţă pe acest pământ, şi Pascal primeşte Ultima şansă, cum se numeşte Cartea a doua – o încercare de „întoarcere din Infern” (exterior şi interior). Însă nu Euridice trebuie salvată, de data aceasta e Orfeu însuşi – talentatul cântăreţ de jazz... Şi pentru a exclude orice confuzie arogantă că noi, cititorii, nu suntem vizaţi, mottoul redă un citat din Victor Hugo fără nici un echivoc: „Ah! Quand je vous parle de moi, je vous parle de vous. Comment ne le sentez-vous? Ah! Insensé qui crois que je ne suis pas toi! ” (Contemplations)/„Ah! Când vă vorbesc de mine, eu vorbesc de voi. Ah! Smintit e cel ce crede că eu nu sunt tu!” (traducere: C. E.)
Iubirea redobândită pentru Relli şi Olivier - fiul „uitat” şi el! – îi redă încrederea şi dorinţa de a relua şi muzica: „Nu cumva trăieşti o ‘mică renaş tere’ şi o mare ‘re-înviere’ de care nu vrei să fii conştient?” (p. 124) Iar strategia e radicalizată - poate reuşeşte: „Acum refuz să citesc ziarele, să mă uit la televizor, să aflu ce se petrece în lumea întreagă pentru simplul fapt că nu se întâmplă nimic, adică se repetă la nesfârşit acelaşi masacru de fiecare zi, de când suntem moştenitorii lui Cain, adică ai celui care şi-a ucis fratele, pe Abel!” (p. 128)
Însă, lumea înconjurătoare nu poate fi extirpată ca un nodul benign ori chiar malign – Realitatea se răzbună întotdeauna, iar atunci o face cu o mai mare forţă diabolică: Ea „metastazează”! „Dar acum nu ştiu cum să scap din această încercuire şi asaltul sufletului care îmi dau târcoale şi mă încolăcesc ca un şarpe sufletul şi mintea. Mă simt paralizat... Am vrut să-mi uit trecutul, amintirile, acum vreau să uit chiar de mine ca fiinţă vie... sau poate ceva a murit în mine de mult timp... Nu ştiu când şi de ce am murit... fiind totuşi în viaţă...” (p. 141) Parcă avem în faţă halucinantul tablou al lui Grünewald: „Ispitirea Sfântului Anton”!
Îl poate, oare, salva strategia camusiană a „sisifului fericit” (p.147)?! Pascal încearcă şi aşa, alăturându-se fiului său şi tinerilor protestatari din Paris ai mişcării Occupy şi Indignados – cântă sublim pentru ei şi e adulat...
Sau „Regăseşte o iubire abandonată din prea multă rigoare, dorinţa de a uita şi de a mă detaşa de toţi şi de toate.” (p. 162) Relli vine subit în vizită din ţara îndepărtată unde se „refugiase” şi iubirea lor „re-naşte, re-învie” cu aceeaşi forţă şi prospeţime... Pascal, însă, nu poate „uita” nici în plăcutele discuţii cu ea: „Este mult Urât în care trăim!... Ducem o viaţă lipsită de sens şi semnificaţie! Sensul-lipseide- sens! Totul în imanent, nimic în transcendent.” (p. 209) „O singură Salvare! Un zâmbet şi... Muzica! Şi poate pe tine... Să nu-l uit pe Olivier.” (p. 210) Sunt acestea îndeajuns?!
Pierderea lui Bill, pisica lui dragă, din vina sa şi plecarea – de fapt o amânată revenire definitivă – lui Relli, căreia el nu a reuşit să-i pronunţe speranţa unui viitor împreună, îi cauzează o recidivă: „Tatăl dumneavoastră a suportat un şoc, un accident şi poate aceasta este explicaţia...” (p. 256), îi spune doctorul lui Olivier, căutând o cauză pentru subitul cancer galopant.
Menţionez acum alt „furios” roman contemporan – Supravieţuitorul – al shooting-star-ului actual al literaturii americane, Chuk Palahniuk, care se completează remarcabil cu Bujor Nedelcovici: societatea actuală complet pervertită şi sinuciderea „amânată” a protagonistului şi a „candizilor” care refuză „societatea cancerigenă” – doar că totul e prezentat din punctul de vedere al „manipulatorilor”. „În fiecare săptămână o întreb câţi supravieţuitori mai sunt la nivel naţional... Ascultă- mă, vindecă-mă, salvează-mă, credemă. Nu e vina ei dacă o să-mi tai gâtul imediat ce o să iasă pe uşă. (p. 254)... toate ideile tâmpite din lumea asta... au o logică perfectă, dar asta nu pentru că tu ai devenit mai deştept, ci pentru că partea inteligentă din creierul tău şi-a luat liber.” (p. 157) şi „În curând o să avem cu toţii aceleaşi gânduri în acelaşi timp. O să fim la unison. Sincronizaţi. Uniţi. Egali. Exacţi. Aşa, ca furnicile. Ca insectele. Ca oile... Care e esenţa existenţei?” (p. 112; Editura Polirom, Iaşi, 2009)
„Intransigentul şi incoruptibilul” Pascal robespierrian, ca alter-egoul său american, Tender Branson, nu poate fi fidel decât lui însuşi, iar scriitorul Bujor Nedelcovici, fidel scriiturii sale, ne-a dăruit o operă remarcabilă prin dinamismul şi forţa cu care subjugă lectorul de la prima până la ultima pagină.