Spectacolul se cheamă altfel decât piesa, aşa cum e tipărită ea în traducerile româneşti: Cymbeline a devenit Regele Cymbelin. În original, în englezeşte tot Cymbeline se cheamă, titulara de rege apare în lista Persoanelor. Regizorul Alexander Hausvater a folosit o versiune germană a poetului Erich Fried - König Cymbelin - şi din această modificare structurează şi spectacolul. Cymbelin nu e doar regele Britaniei, ci şi al spectacolului, martor şi organizator al unor poveşti incredibile.

Britania plăteşte tribut împăratului roman şi regele nu e foarte mulţumit. Mai are şi alte motive de supărare: a pierdut doi fii în condiţii confuze, iar fiica lui, Imogen refuză căsătoria cu fiul celei de a doua soţii şi se mărită cu un tânăr Posthumus, de o origine incertă. Soţia regelui e o maşteră ipocrită care pune la cale otrăviri ca să-i asigure fiului ei slab de minte moştenirea tronului. Când totul se încurcă, apar profeţi sau zei greci şi dau indicaţii personajelor cum să descurce iţele. Războiul, iubirea, trădarea, ignoranţa şi prostia circulă printre straturile poveştii complicând la nesfârşit intriga, alcătuită parcă din resturile tuturor pieselor şi personajelor shakespearene: Comedia erorilor şi Regele Lear, Iago şi lady Macbeth, Desdemona şi Julietta aglomerează solul şi subsolul piesei, bulucindu-şi trăirile, problemele şi monoloagele. Harold Bloom, eminent analist al dramaturgiei lui Shakespeare, consideră că piesa e autoparodie din care doar personajul Imogen, fiica regelui, are autonomia dată de trăirea reală a unei drame; Hausvater optează pentru un spectacol apăsat de umbra unor tragedii fără deznodământ tragic. Georg Peetz, venit din Germania, ales pentru rolul Cymbelin după prelungi audiţii, acţionează ca un alt Prospero, rege-vagabond, semnele lui izvorâte dintr-o stare de inspiraţie declanşează mişcarea unui grup iniţial amorf, căruia îi insuflă viaţă şi stare dramatică. Actorul are forţă şi graţie şi prezenţa lui scenică este de natură să asigure liantul de imagine pentru aceste poveşti incredibile şi greu de legat într-o intrigă coerentă. Ca în multe alte spectacole ale lui Hausvater, cuvântul e pregătit şi determinat de starea de inspiraţie dobândită prin mişcarea ordonat-dezordonată a grupului, stimulat de muzica-zgomot: intrarea şi ieşirea din convenţie se petrece sub ochii spectatorului, nimeni nu-l obligă pe acesta să creadă că tot ceea ce vede e adevărat, dar e chemat să se raporteze la ceea ce i se povesteşte, printr-un atac adresat nu doar gândirii, ci şi simţurilor. Nu sunt puţini cei care refuză acest gen de teatru, resimţind procedeele regizorului ca pe o agresiune şi un impediment în satisfacerea orizontului de aşteptare, al unei plăceri estetice calme. Pentru obişnuiţii discotecilor şi amatorii de capodopere horror (orice gen are capodoperele lui) spectacolele lui Hausvater se petrec într-un univers familiar.

Regizorul a izbutit şi acum, ca şi altă dată, să obţină reacţii omogene din partea trupei, un suflu de grup, un ritm al spectacolului, dând fluenţă evoluţiilor individuale, asigurând ambianţa emoţională necesară. Claudia Ieremia (de la Teatrul Naţional Timişoara) şi Demeter András (de la Teatrul Maghiar de Stat Timişoara) beneficiază din plin de această structură a spectacolului, interpretarea lor pune surdină pasiunii din cuvinte, stimulează trăirea tăcerilor. Alexandru Mihăescu şi Rareş Hontzu introduc elemente de caricatură în portretele ticălosului şi ale prostului, dar nu într-atât încât să le anuleze funcţionalitatea. În piesă, un curtean exilat pe nedrept îi răpise pe cei doi fii ai regelui, ei trăiesc asemeni grupului din Cum vă place în pădurea din Ardeni, pentru a reveni în cele din urmă - iertat, datorită unor măreţe fapte de arme - la curte. În spectacol, curteanul e o dregătoare, fii sunt fiice şi, datorită ambiguităţii introduse de interprete în jocul lor, întâmplarea se înscrie în aerul de irealitate al poveştii. Trupele romane sunt conduse de Simona Vintilă, îmbrăcată în bărbat şi mimând comportamentul viril al generalului roman Caius Lucius. Actriţa reuşeşte să sugereze golul care explică de ce, deşi a învins pe câmpul de bătălie, generalul se întoarce la Roma fără tributul cuvenit.

Viorica Petrovici a construit un decor simplu sugerînd atemporalitatea, dar şi concretul unor ambianţe, costumele devin sub ochii spectatorului hainele necesare unei anumite scene, scenografia fiind unul din elementele cele mai adecvate concepţiei regizorale. Fascinat de lumea lui Shakespeare, sintetică, tragică şi ridicolă în acelaşi timp, Hausvater a înfăţişat-o fără să o judece: dramele se înlănţuie, croşetând o haină pe care nimeni n-o s-o poarte vreodată. Există toate ingredientele mărcii Hausvater. Lipseşte elementul care a asigurat înregistrarea patentului: inspiraţia.