Ultimul roman al lui Cristian Teodorescu, anunţat ca parte dintr-o trilogie bucureşteană, Şoseaua Virtuţii, e, la prima vedere, încă o carte despre tranziţia românească, despre anii ’90, cu sordidul lor, dar şi cu multitudinea de perspective care se nasc dintr-odată, pentru cei care au în bagajul genetic şi talentul de mici întreprinzători, de „descurcăreţi“.
Câinele, personajul central, face parte dintre aceştia, şi romanul se construieşte în jurul privirii lui: fost specialist în elaborarea reţetelor-minune din industria alimentară comunistă, de salam cu soia şi şuncă fără carne, Câinele se readaptează rapid după Revoluţie (la care ia parte, conjunctural, ajungând, bătut şi ridicat de miliţie, chiar la Jilava) şi, folosindu-se de atributul său imbatabil – un prodigios simţ olfactiv –, deschide prima revistă pe teme culinare, Gastronomul. De aici până la succesul fulminant (emisiune TV, vizibilitate, o nouă situaţie financiară şi socială la care pare să se adapteze cu uşurinţă), dar şi până la dezastru (Câinele se trezeşte suspect de asasinarea doamnei Surugiu, profesoară de bune maniere a diplomaţilor înainte de ’89) nu mai e mult.
Deşi prima impresie e că naraţiunea curge cu repeziciune şi că dincolo de scriitura alertă nu sunt detectabile mari mize, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui e, în acelaşi timp, un roman al tranziţiei, suprapus peste un policier, în care suspansul e bine întreţinut, şi peste un subtil roman psihologic, în care sunt disecate şi îmbrăcate mereu în haina metaforei trăsăturile morale, sufleteşti ale unui personaj emblematic, noul îmbogăţit ce trăieşte dramatic transformările interioare pe care le presupune noua sa situaţie în lume şi, implicit, reconfigurarea unui întreg sistem de valori. Neîntâmplătoare, metafora olfactivă se leagă mereu de configurarea spaţiului şi, la fel de neîntâmplător, romanul se încheie cu revizitarea tuturor apartamentelor care-i aparţin, proces de rememorare în urma căruia Câinele asociază fiecărui tip de spaţiu un anumit miros – întoarcerea în vechiul cartier Militari fiind echivalentă cu întoarcerea la acel segment din existenţa lui care-i defineşte de fapt identitatea (şi care, la apogeul gloriei sale socio-profesionale-erotice, îi provoca „nemulţumirea olfactivă”): „În apartamentul de pe Călăraşi, cel pe care îl luase de la viitorii canadieni, care între timp ajunseseră în America, se simţea mirosul vechilor proprietari, care-l întâmpina în mobila din fiecare cameră şi în amestecul de mirosuri din pereţi, cu mâncăruri, deodorante, parfumuri şi cu amprenta trupurilor goale, cu sebumul lor şi cu răsuflarea fiecăruia în parte ş…ţ Câinele porni spre casă, ca şi cum tot ceea ce i se întâmplase în ultima vreme ar fi putut dispărea, asemenea multor altor întâmplări de pe Şoseaua Virtuţii rămase uitate, ca şi cum n-ar fi fost”.
Relaţia dintre simţul olfactiv şi memorie e limpede, de altfel, pe tot parcursul cărţii, întreaga evoluţie a Câinelui petrecându-se graţie acestui simţ exacerbat care-i devine fir călăuzitor în viaţă, filtru al tuturor evenimentelor care se petrec în jurul său, şi care se transformă, de fapt, într-un mod de percepere a lumii. În jurul lui se organizează toate straturile cărţii şi se naşte imaginea Bucureştiului post-1989, la fel cum întrun alt roman al tranziţiei, Maestro. O poveste, al lui Stelian Tănase, imaginea oraşului se năştea prin intermediul ochiului atotvăzător al Emiluţei, care, imobilizată într-un scaun cu rotile, urmărea prin fereastra apartamentului ei de pe Calea Moşilor dinamica oraşului de dedesubt, înregistrând totul cu precizia unei camere de filmat şi redând imaginea subiectiv, filtrată prin intermediul propriei percepţii, filozofii de viaţă, nelinişti existenţiale. Dar ceea ce era în Maestro carnavalul negru al unei lumi demonizate şi fără speranţă, un Bucureşti etern învăluit într-o lumină „hepatică”, „de otravă, de vomă şi fiere”, devine, în Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui, un oraş ca o hartă olfactivă, cu oazele sale neaşteptate şi cu „centrul” său regenerator plasat periferic, în cartierul Militari, „fosta comună cu cazărmi şi case din prelungirea Palatului Cotroceni”, cum completează autorul într-un text de prezentare a cărţii.
Nu în ultimul rând, romanul e plin de ironie şi de un umor care nu se transformă niciodată în cinism, ci vine să dubleze în mod firesc un tip de meditaţie inteligentă şi o bună cunoaştere, sau intuiţie, a mecanismelor unei lumi aflate în momentul unei schimbări majore: apare, ca o figură tutelară a existenţei Câinelui, statuia lui Dobrogeanu- Gherea, un fel de idol prăbuşit, consultat de Câine ca un oracol, unul impietat în mod repetat – năruit, mâzgălit cu vopsea roşie, depozitar al tuturor mizeriilor; la fel, sunt remarcabile pasajele care alcătuiesc un fel de minitratat de psihologie a foamei, element central al existenţei ante-89 şi („adevăratul” şi secretul) motor al lumii: „Şi poate că ăsta era marele declic care împingea lumea înainte. Pentru unii, foamea era socialistă, iar pentru alţii, capitalistă. Pentru cei mai inteligenţi, cum era bătrânul de pe soclu, era o combinaţie între foamea celor de jos şi talentul celor mai de sus de a profita de pe urma ei”. Sau: „În logica foametei, ceea ce contează nu mai e nuanţarea unei bucătării cu sosurile şi cu secretele preparării cărnii de orice fel, ci haleala urgentă în care ori mănânci, ori eşti mâncat”.