Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Un proiect naţional de Otilia Hedeşan


Mobilizată pentru a descrie oricât de aproximativ, pentru cei care nu au nici cea mai vagă idee despre ce sunt Proverbele… lui Zanne ca şi pentru cei care ştiu că titlul cu subtitlul său mai cuprinzător decât o tablă de materii („proverbe, zicători, povăţuiri, cuvinte adevărate, asemănări, idiotisme şi cimilituri, cu un glosar român-francez”) numeşte cel mai extins corpus de texte folclorice româneşti realizat deocamdată, o aritmetică elementară poate oferi informaţii copleşitoare: zece tomuri impresionante, publicate între 1895 şi 1903; sau circa 8.000 de pagini de text tipărit; ori, în litera lui Ovidiu Bîrlea, pe a cărui exactitate am putut pune, întotdeauna, credit, „(…) volumele I-VII cuprind 18.940 tipuri de proverbe şi zicători, în afară de numeroasele variante ale acestora, la care se mai adaugă cele 4.500 de tipuri suplimentare din culegerile ulterioare, incluse în volumele IX şi X. În afară de acestea, Zanne a mai publicat colecţia de maxime şi povăţuiri a lui Iordache Golescu, cuprinzând 16.350 de tipuri şi 4.135 tipuri de asemănări din aceeaşi colecţie, întregită cu asemănări (comparaţii) populare extrase din cântecele şi descântecele populare (995 tipuri) şi cu 1.400 credinţe populare” (Istoria folcloristicii româneşti, Editura Enciclopedică Română, 1974, p. 325); un corpus obţinut prin excerptarea de exemple din 294 de surse scrise (la finalul întreprinderii) şi prin corespondenţa cu 340 de raportori benevoli, cei mai mulţi dintre aceştia învăţători cu care autorul a fost pus în relaţie graţie medierilor discrete ale lui Fr. Damé, în anii elaborării proiectului, sub-director la Ministerul Instrucţiunii Publice (vol. I, p. XLIX).

„O lucrare unică în felul ei, un monument pentru literatura naţională” — scria, aflat doar înaintea primelor două volume, cu entuziasm nedisimulat, în Precuvântarea la ediţia princeps, G. Dem. Teodorescu (vol. I., p. XIV). Este „o caracterizare care o va însoţi de-a lungul întregii sale existenţe“, după cum observă, în recenta prefaţă la reeditare, Nicolae Constantinescu (vol. I, p. 9). Cele două aprecieri, uzând, în mod paradoxal, de o uriaşă proprietate a termenilor dar dând, totuşi, în acelaşi timp, impresia de convenţionalism politicos însă oarecum indiferent la ceea ce se ascunde dincolo de scoarţele impunătoare ale Proverbelor..., transcriu, după părerea mea, sentimentele contrariante pe care acest op le trezeşte: o admiraţie covârşitoare pentru eforturile de presupus dincolo de fiecare tom în parte, dar/ şi o inhibare instantanee provocată de imposibilitatea controlului eficient al informaţiei cuprinse aici.

Practic, fiecare „plimbare tematică” — iertat să-mi fie barbarismul intertextual, dar despre lectura unitară şi liniară a opt mii de pagini recunosc că nu pot vorbi — prin Proverbele… mi-a reconfirmat o atare reacţie duplicitară. Pe de o parte, pentru a ajunge înaintea cărţii, trebuia să particip, întotdeauna, la un mic dar foarte ofertant ritual academic: volumele, aflate în „fondul de patrimoniu”, trebuiau transportate cu grijă, cu căruciorul, căci altfel este omeneşte imposibil, cale de trei etaje, până în sala de lectură. Excedată de masivitatea cărţilor, văzând cu greu ceea ce se întâmplă dincolo de ele, reinventam ideea că mă aflu înaintea unei surse imbatabile şi, oricum, inepuizabile, aproape un panaceu pentru orice fel de subiect. Numai că, aşa riguros clasate cum par (v. p. XLIV-XLV din primul volum, unde sunt înşirate cele 23 de categorii de subiecte documentate, fiecare dintre acestea cu o întreagă serie de subdiviziuni, dar şi indicii tematici de la finalul fiecărui tom), aşa de atent redactate filologic (citarea exactă a sursei, indicarea, printr-un semn grafic suplimentar, a contextului cultural din care provine proverbul, glosarea acestuia, alăturarea variantelor şi, câteodată, chiar a unor echivalente străine), Proverbele... par că eşuează, mereu, altundeva decât te-ai aştepta. Textul lor este un adevărat labirint în care nu ai primit firul Ariadnei. În consecinţă, te poţi descurca pe traiecte scurte, dar nu este deloc sigur că, în felul acesta, descoperi soluţia şi găseşti ieşirea.

Nu mă tentează generalizările, dar îmi vine să cred că reacţii de lectură cât de cât asemănătoare trebuie să fi determinat receptarea absolut aberantă a acestei opere în cultura românească. Am în vedere faptul că, în ciuda exemplarităţii necontestate a acestor volume, textele despre Proverbele... lui Zanne se pot număra pe degete. Cu excepţia celor două capitole sintetice, al lui Ovidiu Bîrlea, din Istoria folcloristicii (citat mai sus), respectiv al lui Iordan Datcu din Dicţionarul etnologilor români (vol. II, Bucureşti, Saeculum I.O., 1998, p. 293 – 294), doar câteva recenzii de întâmpinare a colecţiei fac referiri directe la această carte şi la autorul ei. Este vorba, desigur, despre o realitate neliniştitoare, contrabalansată doar de utilizarea Proverbelor… ca referinţă mai mult sau mai puţin întâmplătoare în diverse studii tematice despre cultura tradiţională. Nu aş merge, însă, în linia atât de drastică a lui Mugur Vasiliu care deplânge, pe bună dreptate, în Cuvânt asupra ediţiei, această situaţie, caracterizând secolul care s-a scurs de la apariţia ediţiei princeps drept un „mod în care şcultura românăţ nu s-a raportat, a făcut abstracţie de existenţa” acestei cărţi (vol I., p. 15). Nu cred până la capăt acest lucru, pentru simplul fapt că, măcar de circumstanţă, Zanne a fost citat mereu. Desigur, de la a fi citat reverenţios până la a fi citit cu interes, comentat cu competenţă şi înţeles cu profit pentru evoluţia folcloristicii româneşti în general este o cale lungă şi care rămâne de parcurs. Nu bag mâna în foc că reeditarea Proverbelor… va marca încheierea acestor exerciţii de admiraţie mută înaintea reuşitei grandioase a lui Iuliu Zanne, dar sper că măcar o parte din praful indiferenţei să fie risipit.

În aceste contexte, nu pot decât să salut cu efuziune reluarea, într-o nouă ediţie, a vechiului corpus sapienţial românesc. În ultimii zece ani, aproape toate cărţile fundamentale ale folcloristicii şi etnografiei noastre de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, acele cărţi făcute cu abnegaţie de o serie de foarte harnici intelectuali fascinaţi de strălucirea proiectelor de restituire a tezaurului cultural popular, formulate, la noi, de B.P. Hasdeu, au văzut, iar, lumina tiparului. S. Fl. Marian, A. Gorovei, T. Pamfile, Elena Sevastos, Elena Niculiţă-Voronca, Gh. Ciauşanu au fost reeditaţi şi, alături de ei, mulţi alţi culegători mărunţi. Doar problema Proverbelor… lui Zanne părea insurmontabilă. O carte de dimensiunile deja pomenite implica resurse pe măsură, care trebuiau identificate şi angrenate în acţiune.

În strania noastră economie de piaţă, proiectul naţional al lui Zanne, un proiect, cum menţionează autorul, susţinut, în momentul realizării sale, de guvernul de atunci al României prin girul lui Take Ionescu, a fost… privatizat, iar ediţia cea nouă se numeşte „GCP” pe copertă, adică, după cum se vede pe pagina de titlu, „George Constantin Păunescu”. No comment! Ori „aferim, boierule”!?

Cum, însă, relansarea unui corpus naţional nu presupune doar bani, ci şi competenţă, Mugur Vasiliu — managerul ideii, să-i spun aşa, cu un termen care mi se pare mai propriu decât acela de „îngrijitor al ediţiei” — trebuie să se fi aflat înaintea unei mari probleme: Proverbele… lui Zanne nu se aflau pe masa de lucru a nici unuia dintre dragii dar bătrânii editori români de texte de specialitate. Ediţia anastatică s-a impus, astfel, ca singura soluţie rapidă (v. vol I., p. 17).

Am reflectat îndelung asupra acestei opţiuni editoriale de la sfârşitul lui decembrie, când am văzut primul dintre volume. Am avut o serie de dubii, căci, pentru mine, un editor de text este un om care retrăieşte, borgesian, scriptul pe care îl îngrijeşte, străduindu-se să îl pregătească pentru o altă lume decât cea în care el a fost conceput. Abnegaţia martirică a editorilor lui Eminescu, sau eforturile eroice ale atâtor realizatori de ediţii sunt modele culturale la care nu voi renunţa repede şi fără strângeri de inimă. Dar, pe de altă parte, 8.000 de pagini pe care, până în cele din urmă, le vor consulta doar specialiştii şi câţiva alţi intelectuali…

Grea dilemă! Bine că a tranşat-o, pragmatic, Mugur Vasiliu şi a făcut ediţia. Poate că, la volumele viitoare, modelul unei alte ediţii anastatice, cea a poeziilor lui Eminescu (Ediţia „Maiorescu”, din 1884, a fost reprodusă în 1989, la împlinirea unui secol de la moartea poetului, cu o foarte discretă dar la fel de competentă notă finală semnată de Petru Creţia.), îi va da realizatorului anumite sugestii. Sau poate că modelul cărţilor văzute ca realizare de grup, pus în pagină la noi de Romulus Vulpescu, odată cu traducerile sale din vechea lirică franceză, va fi adaptat şi pentru Proverbele..., căci oamenii care realizează partea tehnică a proiectului sunt, până la urma urmei, pionii fără de care nimic din ideile culturale descrise succint, mai sus, nu ar fi cu putinţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara