Problema, cu o operă de a cărei sursă literară nu poţi face abstracţie, este că obligă (sau ar trebui să oblige) la o viziune scenică care să ţină seamă de punctul de pornire. Şi totuşi, regizorii de mult lasă frâu liber unei inventivităţi nu totdeauna justificate logic, estetic sau muzical. De aceea zvonistica ce a precedat premiera operei Nunta lui Figaro într-o versiune mai puţin obişnuită la noi - o coproducţie internaţională - mi-a trezit o oarecare suspiciune. Şi nu mică mi-a fost satisfacţia în faţa unui spectacol plin de savoare şi prospeţime.

Evenimentul a fost prilejuit de aniversarea a 85 de ani de la înfiinţarea Operei Române ca instituţie de stat, în 1921, şi face parte dintr-o serie de festivităţi. Iar coproducţia alătură teatrului bucureştean, Opera Naţională Timişoara şi asociaţia vieneză C.E.E. Musiktheater (,Teatrele muzicale din Europa Centrală şi de Est") care susţine proiecte multinaţionale în sprijinul scenelor respective (colaborări, schimburi, dotări, investiţii, burse pentru cântăreţi); şi nu este greu ca printre iniţiatorii ei să recunoşti prezenţa lui Ioan Holender, cu marea lui iubire pentru oraşul natal - Timişoara, în care s-a realizat chiar primul proiect (investiţii în clădire şi o premieră).

Dar revenind la Nunta lui Figaro: prima distribuţie (sunt două alternative) se distinge prin spiritul de echipă şi omogenitatea date de tinereţea interpreţilor (concordantă cu vârstele eroilor)şi de un travaliu amănunţit. Fără îndoială, scena a fost dominată de cuplul Susanna -Figaro. Laura Tătulescu este o Susanna încântătoare, cu voce limpede şi flexibilă, bine instalată în disciplina stilului mozartian, feminină şi graţioasă, iar Ionuţ Pascu are fizicul şi dezinvoltura personajului, dublate cu muzicalitate de un timbru generos. Mai puţin reliefată este perechea aristocrată: Simonida Luţescu este frumoasă, credibilă în linia personajului melancolic al Contesei, dar fără a-i da o individualitate vocală proprie. Despre Conte, Beaumarchais spunea că trebuie jucat ,foarte nobil, dar cu graţie şi libertate" şi este întrucâtva şi optica regizorului. Dar traducerea în fapt vocal şi scenic a lui Florin Simionca este departe de acest model. Prezenţe plăcute, cu glasuri calitative au fost Vikena Kamenica (Albania) în Cherubino, savuroasa Marcellină a Andreanei Nikolova (Bulgaria), Gergely Nemeti din Timişoara (Don Basilio)şi Iurie Maimescu din Moldova (Bartolo).

De reţinut este că regizorul spectacolului Alexander Rădulescu - un român trăit şi format în Germania - ferindu-se de tendinţele proprii teatrelor germane de a dilata mesajul până la caricatură, a creat un spectacol dinamic, motivat, grav şi vesel în acelaşi timp (cu excepţia finalului din care a rămas doar farsa şi a dispărut vraja nopţii ce rezonează cu cea mai subtil îmbătătoare muzică). Un decor foarte frumos (Adriana Urmuzescu) îl situează pe Mozart în lumea lui Wateau (cu care are atâtea afinităţi), sau poate în lumea aparenţelor. Prin comparaţie, orchestra, sub bagheta energică a dirijorului italian David Crescenzi mi s-a părut prea terestră cu sonoritatea ei compactă, monocromă.

O surpriză plăcută, pentru că a adus la lumină multă informaţie necunoscută publicului, a fost şi expoziţia organizată în parteneriat cu Muzeul ,George Enescu", care argumentează, într-o largă acoladă, deceniile de început ale creaţiei originale de operă pe scena Bucureştiului ,Sub semnul lui Enescu".