IN gama nuanţelor psihice pe care o carte le poate isca, secvenţa trăirilor estetice este foarte îngustă. Cu alte cuvinte, doar o parte din emoţiile pe care le trăieşti în timpul lecturii intră în categoria esteticului. Restul reprezintă tresăriri sufleteşti ce nu cer intervenţia gustului. Facultatea aceasta spontană, cu ajutorul căreia poţi spune imediat dacă un text îţi place, nu răspunde decît de o felie din senzaţiile pe care, deschizînd o carte, poţi să le ai. Aşa se face că poţi citi înfrigurat texte care nu îţi plac deloc, cum tot aşa poţi citi, absorbit pînă la uitare de sine, nişte fragmente al căror conţinut te traumatizează la propriu. În ambele cazuri desfătarea estetică lipseşte, şi totuşi atenţia îţi este trează.
Graniţa care separă textul literar de regiunea corozivă a non-literaturii ţine pînă la urmă de un dozaj al emoţiei auctoriale. De cîtă emoţie pune autorul în cuvinte depinde în mare măsură efectul artistic pe care îl va obţine. Dozajul acesta înseamnă sensibilitate supusă tehnicii scrisului. E ca o cernere cantitativă la capătul căreia intensitatea unui sentiment e trecută prin filtrul epic al detaliilor folosite. Iar momentul cînd simţi că lectura devine delectare marchează tocmai pragul care face ca un text să fie literar şi nu altfel.
Gîndurile acestea mi-au venit citind cartea lui Adrian Oprescu. Morala ei este una singură: viaţa nu poate fi gustată estetic, ci numai cărţile despre ea. Volumul conţine 19 povestiri din care 15 sunt despre experienţa detenţiei politice a autorului (1949-1951). Aşadar un volum de literatură carcerală. Primul gînd care îţi vine în minte este: genul de cărţi pe care nu le citim ca să ne delectăm, ci ca să aflăm pînă la ce prag de suferinţă poate fi împinsă fiinţa umană. E o constatare pe care am făcut-o mulţi dintre noi: rareori deschidem un volum de memorii de închisoare cu gîndul de a ne desfăta estetic. Cauza ţine tocmai de dozajul emoţiei de care vorbeam înainte. E atîta durere acolo încît textul îşi pierde virtuţile artistice. Se produce o suprasaturare mentală. Depăşirea dozei atrage după sine neputinţa de a mai prelucra artistic un sentiment. şi astfel se cade în tărîmul extra-estetic al traumelor relatate pe viu. Consecinţa e o reacţie de inhibiţie dictată de nevoia de protecţie. Închizi cartea spre a nu te mai încărca cu durerile autorului, aşa cum, de pildă, eviţi băuturile prea tari sau parfumurile prea stridente. Tocmai de aceea, în cazul volumelor de memorialistică penitenciară, valoarea lor e cu precădere una documentară şi nu una literară. Ce spune autorul contează, nu maniera în care o face. Ultimul lucru pe care i l-ai cere este să se mai gîndească la dozaje estetice şi la tehnici scriitoriceşti. Iată de ce literatura carcerală nu e scrisă pentru criticii literari, ci pentru istorici. O depoziţie istorică e întîi de toate o mărturie, iar nu o trufanda atîrnată în galantarul topurilor literare.
Paradoxul cărţii lui Adrian Oprescu este că se adresează atît istoricilor, cît şi criticilor literari. Cu alte cuvinte, deşi nu conţine deloc literatură de ficţiune, ci memorialistică curată, Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate este o carte literară. Adrian Oprescu este un povestitor remarcabil. Mai mult, este un povestitor verosimil, pe care nu-l bănuieşti o clipă că nu relatează adevărul. Spun asta fiindcă, citindu-i cartea, am comparat-o mereu în minte cu memorialistica lui Petre Pandrea şi cu cartea lui Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării. Aceşti doi autori reprezintă extremele literaturii carcerale. De o parte, un virtuoz al stilului, de cealaltă parte un mărturisitor căruia nu-i pasă de stil. Drama este că, în cazul lui Petre Pandrea, valoarea literară urcă peste calitatea documentară a volumelor sale. Cu alte cuvinte, Pandrea scrie formidabil şi minte prodigios. Un plăsmuitor de scenarii în cazul căruia nu mai poţi la un moment dat să distingi adevărul de minciună. În schimb, Bordeianu scrie modest şi spune adevăruri îngrozitoare. Cartea lui e un document năucitor de la un cap la altul. Şi dacă lectura lui Pandrea e o delectare, a lui Bordeianu e o traumatizare continuă, orice apreciere estetică a cărţii fiind neavenită.
Între aceste două extreme putem aşeza, aproape la mijlocul intervalului, volumului lui Adrian Oprescu. Spun "aproape" la mijlocul intervalului, fiindcă sunt înclinat să-l aşez mai mult de partea literară decît de cea documentară. Sub unghiul documentului istoric, o scenă pregnantă e cea a "călătoriei" făcute cu trenul de la Craiova la Canal, într-un vagon în care deţinuţii de drept comun erau amestecaţi cu "politicii". "Căldura a devenit ucigătoare. Ca la un semnal misterios, colegii borfaşi au trecut peste noi înghesuindu-ne şi călcîndu-ne în picioare şi s-au îngrămădit lîngă uşă. Au început să urle şi să bată cu pumnii în carcasa metalică. Cred că gardianul se aştepta şi plecase să vadă ce poate face pentru ca vagonul să fie iar cuplat şi pus în mişcare, pentru a stinge focarul revoltei care ameninţa să se declanşeze. A apărut după cîteva minute, cărînd căldări cu apă şi dîndu-le cu cana, prin vizetă, celor de la dreptul comun. Politicii erau prea istoviţi pentru a-şi mai croi drum către vizetă. Hoţul-şef mi-a declarat, probabil socotindu-mă purtătorul de cuvînt a politicilor, că nu mai poate face nimic pentru noi, pentru că de-acum s-a ajuns la Ťpe viaţă şi pe moarteť. După care s-a băgat şi el în grămadă cu gîndul să apuce să bea ceva. Transpiraţia se scursese de pe noi pe podeaua vagonului şi se transformase în bălţi mari care începuseră să miroasă a pipi. Dar nu era totul. Pe unii dintre politici, pe care nu-i dusese mintea, după ce mîncaseră tot ce primiseră din hrana pentru drum, i-a apucat diareea. Era un closet pe o parte laterală, chiar pe cea pe care mă găseam eu. Adică pe banca de lîngă perete. Era despărţit de restul băncii cu nişte zăbrele. Cum vagonul nu se mişca, la căldură s-a adăugat şi mirosul de fecale. Cîtorva dintre "ai noştri" a început să le curgă sîngele din nas. Sînge, urină, fecale - totul se amestecase, prinzîndu-ne pe toţi în hora sinistră a degradării fizice umane. Borfaşii au început să-i înjure copios pe cei ce se uşurau. Am ameţit deodată şi simţurile mele au părut că se pregătesc, de la o clipă la alta, să întrerupă contactul cu lumea exerioară. Tot ce era în preajmă a început să bată în retragere, lăsîndu-mă singur în spaţiul ireal al eului meu. Credeam că mi-a sosit ceasul." (pp. 205-206)
Restul întîmplărilor de la Canal intră în suita "clasică" a nenorocirilor penitenciare. Nu ele impresionează, ci maniera în care sunt descrise: lapidar, fără acuze retrospective şi fără risipă de lamentări inutile. Autorul nu pare să fie o natură afectivă: din dispoziţiile fondului său sufletesc, ironia e umoarea predilectă, umorul salvîndu-l de pericolul de a aluneca în zone vindicative. Adrian Oprescu are tactul de a nu-şi chinui cititorul printr-o etalare drastică a atrocităţilor carcerale. Nu are nimic din directeţea frustă a lui Bordeianu, păstrîndu-şi în schimb acuitatea unui ochi atent la detalii. Autorul ne prezintă suferinţa protagoniştilor într-o formă atenuată, trecînd-o prin sita unei evocări făcute de un om care priveşte detaşat, de la distanţa celor 50 de ani scurşi, spectacolul încarcerării la Canal. Fiecare eveniment este înfăţişat numai după ce mai întîi a fost golit de virulenţa abjecţiei umane. Efectul este unul de domolire a josniciei şi de estompare a suferinţei. Din acest motiv, cititorul nu reţine cruzimea gardienilor sau a anchetatorilor, ci latura lor omenească. Şi cu toate că pare lecuit de iluzii în privinţa precarităţii firii umane, Andrei Oprescu este un autor al cărui mesaj livresc e unul tonic. Fiecare episod pare o fabulă însoţită de o morală subiacentă: omul îşi păstrează resurse de omenie chiar şi în iad.
Andrei Oprescu are un bun dozaj al emoţiei şi o benefică distanţă etică faţă de evenimentele pe care le înfăţişează. Suferinţa nu este un merit, spune autorul în "Cuvînt înainte", iar noi putem adăuga: în schimb, prelucrarea suferinţei este. Iar meritul lui Adrian Oprescu este că a dozat suferinţa pînă la a o converti într-o emoţie de tip estetic. Poveştile adunate în carte rezistă prin tablouri suficient de vii pentru a se întipări în memoria cititorului: armăsarul dînd buzna în mijlocul unei haite de lupi şi punîndu-i pe fugă, soldaţii rebegiţi de frig care depun armele în mîinile deţinuţilor şi se lasă duşi spre lagăr, pentru ca, odată junşi la poarta penitenciarului, deţinuţii să le înapoieze armele ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, gardianul Buşcu purtîndu-l pe umăr pe cioroiul poreclit "Gogu" şi legănîndu-se cînd pe un picior cînd pe altul, în timp ce-i cîntă refrenul "Guo-guu, Guo-guu, Guo-guu...", medicul ajuns la Canal în urma unei crime din dragoste - fiecare din aceste episoade au detalii memorabile.
Judecat după unghiul în care se aşază spre a-şi descrie subiectele, Adrian Oprescu este mai curînd un povestitor decît un prozator. Epica lui are oralitatea concisă a frazelor scurte şi colorate lexical. Spiritul lui este prin excelenţă descriptiv, şi nu analitic. De aceea, mai întotdeauna cînd povesteşte un episod, autorul nu face un pas înapoi spre fundalul reverberaţiilor psihologice pe care le-ar fi putut stîrni episodul. Are o pupilă spontan picturală, nu contorsionat-reflexivă. Reflecţiile şi concluziile ce se desprind din poveşti sunt doar sugerate de autor, cititorului rămînîndu-i să le formuleze în minte.
Ca un semn al detaşării de perioada cea mai dureroasă din viaţă, autorul îşi încheie volumul cu o plimbare prin parcul devastat al unei vile părăginite din apropierea Bucureştiului. Plimbarea aduce cu un ritual al desprinderii de trecut: "Am dat un ocol prin fostul parc. Şi din el mai rămăseseră, pe ici pe acolo, urmele vagi ale unui trecut glorios. Totul era trist. Am trecut în revistă ziua ce se scursese. O zi cîştigată. Culorile toamnei, chipurile celor cu care stătusem la taclale, intonaţia vocilor lor, paharele Ťbioť, globul cu vin... şi-am izbucnit în rîs. Un rîs sănătos. Eram singur cuc. M-am simţit dintr-odată optimist şi fericit. Nu aveam nici un motiv să fiu aşa. Nici măcar unul. Nici o poartă din viaţa pe care o puteam zări în faţa mea nu era deschisă. Dar eram tînăr." (p. 363).
În concluzie, o carte de memorialistică cu virtuţi literare, scrisă de un autor înzestrat cu talent de povestitor.
