Mariana Filimon e o poetă a inadaptării. Departe însă de inadaptarea incisivă, rebelă, a temperamentelor vitale, ca şi de cea indirect sarcastică prin ostentativa figurare a absurdului (situaţie limită: suprarealismul, ce răstoarnă zgomotos ordinea lumii date, nu în favoarea golului, ci a unei demonii creaţioniste), autoarea Ierbii de mare ni se recomandă cu un aer blajin, în­tr-un orizont din care n-au dispărut razele unei delicate aşteptări. E o inadaptare printr-un soi de smerenie laică. Între rememorări vag dureroase şi nădejdi impalidate, d-sa se supune minorelor fatalităţi ale cotidianului: "Şi mîinile cărunte îmi sunt / chiar şi paşii / o biată femeie tresărind / sub vîntul hohotitor al Dobrogei / în locuri unde-am supt / sucul roşu al rodiei / cu gust de pămînt / mereu aşteptînd să se întîmple ceva / norul să picure ceară / vindecătoare/ epavele să învie cernite din sufletul / morţilor / polenul să se adune ca purpura / în talerul lunii / să învăţ să dibui prin întuneric / malul bunei speranţe" (Înfăţişare). Aşteptările pe care le adnotează au candoarea unor intimităţi ("pe acoperişe / luna desculţă seduce un arbore // în frunza ce picură / descifrez semnul unei intimităţi // noaptea îţi împrumută trupul şi numele"), pătrunse fiind de fluidul netrăitului: "cînd gîndul sporeşte / spre paşnice spaţii / cu grădini plutitoare / cu nopţi netrăite" (Dincolo). Glisînd între dispoziţii diverse, între clipe parcurse interior dar iute înlocuite cu altele, conştiinţa lirică se arată şovăitoare, incredulă în faţa realului, caută a se strecura prin interstiţiile lui. Sfiindu-se parcă de dotarea-i sensibilă, de limbajul senzaţiilor ce-i este la îndemînă, poeta recurge la o notaţie cerebrală precum la un scut. Consemnează astfel perspectiva unei irealităţi, trupul însuşi oferindu-i o creditare a iluziei generalizate: "Între iluzie şi realitate / doar trupul ştie / trupul cu toate păcatele lui / doar el ştiutorul // poverile pot avea nume învăluite / bunăoară furtună / bunăoară fragilitate // un arc intangibil înconjoară / mecanismele lumii" (Transpunere). Simptomatică este această intelectualizare, semn de timiditate în faţa deziluziilor,generatoare, la rîndul său, a unui impas, întrucît: "Gîndul doare / lipsit de cuvinte" (ibidem). Deoarece şi cuvintele pot fi congelatoare, anestezice ale dureroaselor ţesuturi psihice: "iată / ating gerul încremenit al cuvintelor / cu un penel rîvnitor / întrebările cad" (ibidem). Formalizarea e o soluţie similiexpiatoare, uneori cu un accent bacovian: "În spectacolul interior / fac exerciţii cu numere / oarbe ele măsoară puterea / unei iluzii / paşi pe pămîntul subţire al umbrelor" (Recital). Prin aplicarea unei asemenea terapeutici verbale, însă nu luciditatea, fie şi una anxioasă, se impune ("mîine îţi spui / numind infinitul liniştitor / ca o limpede apă / ce uşor se înroşeşte"), ci somnolenţa, visarea în gol. Secvenţele acesteia crează un fundal al unei derealizări apte a proba subiacent insuficienţa instrumentului analitic, scăderea tensiunii intelectuale în favoarea uneia organice. Simbolist izolată, Mariana Filimon se lasă pradă unui vis el însuşi somnolent, abia desprins de stratul hipnotic: "Mi-ar plăcea - de ce nu - / să locuiesc în turnul de fildeş / oaspete al propriei mele tăceri // cu lumea pierită / prin ceţoasele văluri / cu lucruri aduse la irealele lor dimensiuni // într-un somn visător / aş străbate abisul unor duminici // stăruind în penumbră / mireasma şi ea dilatată / ar tremura ca argintul // cu gînduri neretuşate / aş pătrunde în răsfrîngerea clipei / doar în umbrele ei" (Miezul lucrurilor). De fapt e o "chemare de dispariţie", căci în "haosul tîrziu" al unei asemenea deconectări "trupul meu plutitor / îşi pierduse conturul / aerul frînt înălţa anonim / înmulţind stelele nopţii cu o rază / cu o linie frîntă / cu un punct" (Darul vorbirii). Dacă atunci cînd "copacul alunecă în somn", "cineva îi desenează umbra", nu e oare cu putinţă ca şi poezia, umbră a fiinţei vulnerate de "coborîtoarele ore" să fie trasată în aceeaşi inspiratoare împrejurare?

Învederînd emergenţa unei afectivităţi de natură simbolistă, Mariana Filimon nu denunţă de regulă pînă la capăt legătura cu un univers dezolant, la rigoare "un pustiu suportabil", al cărui prezent se stinge, ci încearcă a-l recicla inclusiv sub unghiul unei percepţii suprasenzoriale. În cuprinsul metamorfozelor pe care le înregistrează fenomenologia naturii, poate fi intuită o osmoză între aparenţe şi esenţe, altfel zis un circuit de semne oculte. În sensul vederilor unui Mircea Eliade, polaritatea între materia scriptică şi cea criptică a realului produce enigmatice conexiuni, cu un prezumat cifru angelic: "mereu cineva / schimbă sensul lucrurilor în grădina / lui Dumnezeu // te apleci să culegi o tulpină / şi ea se preface în piatră / în palmele tale / trudeşti să o duci în locul ferit / unde îngerii ar putea să-i dezlege / misterul/ un alfabet ce se îmbină / doar în adîncuri / o risipă de texte / peisajul luminat rece / e de o candelă // şi tu cu inima la vedere / te apropii" (Peisaj). Dar pietatea nu e adîncită. Spaţiul simbolist se impregnează în schimb de umori existenţialiste, de angoasele unei dezangajări, ale unei dizarmonii tot mai apăsătoare. Are loc aşadar un aggiornamento al formulei poetice ce a constituit punctul de pornire. De la ezitare, tergiversare, impulsuri subiectiv-obiective, răsfrîngeri ale unor structuri absconse ce "vibrează în fundaluri" ("un singur gest te-ar feri / de somnolentele spaţii/ dar pînă să-l faci / se lasă noaptea de-a binelea"), se petrece tranziţia spre un disconfort mai consistent, spre acidele experienţe ale spaimei: "mă îmbăt cu miresmele fricii" (Carte deschisă). Sau: "cu lănci smulse din labirint / pescarii măsoară tăcerea / pe la casele lor / zăboveşte o frică" (Istovire). Sau: "nori adînciţi precum cearcăne / dincolo de spaima de a fi" (Dincolo). Ambianţa e supusă unei evanescenţe rezultate din dereglarea senzoriului. Poeta se arată cuprinsă de teama că zorii nu vor mai veni, că în odaie se zbate o culoare firavă, care cerşeşte lumina ce n-o mai poate îmbrăţişa în "neliniştea verbelor", mai exact "în participiul curat / optativul vremelnic/ în indecis subjonctiv" (Nocturnă), priveşte norii decoloraţi plutitori peste ape, constată cum ziua de azi s-a topit aidoma aburului, îşi spală rănile cu amintiri şi iluzii. Peisajul pe care-l cutreieră e unul de absenţe: "cutreier prin parcuri - / făpturi gîrbovite / şi cîini aburoşi / aceiaşi din vara trecută // absenţa ta dureroasă / şi un soare pătrat / doar crengi desenate" (Filtre). Ori: "ca într-o oglindă secată / priveşti în golul de sentimente // ceaşca şi cartea / uşor se destramă / nu le mai poţi mîngîia" (Goluri). Concretul se suspendă, aşa încît oraşul "devine tot mai abstract". Angoasată, pîndită de-o dematerializare crescîndă a mediului, corelată de o depleţiune a propriei stări fiinţiale ("Şi ziua de azi/ s-a topit precum aburul / rănile mi le spăl / cu întîmplări iluzorii"), autoarea îşi află totuşi un reazim într-o orientare vitală. Un reazim de sorginte feminină. Printr-o completare a unghiului de atac, versurile îşi recapătă culoarea graţie unei reconsiderări a senzualităţii. A uneia discrete, pudice, deşi pe alocuri cu cîte-o zvîcnire "subversivă" ce indică un rezervor de energie tăinuit. Contactul cu materia regăsită se vrea cît mai palpabil: seara e aprinsă aidoma unui trandafir pe care în loc de a-l mirosi ai vrea să-l muşti, ceara roşie prelinsă pe trup îmbată, gustul sîngelui e o pradă uşoară, tălpile ating un pămînt roşu ca sîngele, primăvara e păgînă, umplută de trandafiri pofticioşi pentru iarba cuviincioasă ş.a.m.d. Dobîndim impresia unui catalog de imbolduri lascive nedecantate, aflate într-o stare primară, în adîncul sufletesc tulbure al unei fiinţe austere.

Vedem în Mariana Filimon o distinsă reprezentantă a unui postsimbolism indigen, ale cărui teme le învesteşte cu semnificaţii împrospătate, de alură existenţialistă.