René Daumal îi disocia pe poeţi în practicanţi ai ,,poeziei negre" şi ai ,,poeziei albe": ,,Poetul negru gustă toate plăcerile, se foloseşte de toate ornamentele, exercită toate puterile, - în imaginaţie. Poetul alb preferă bogatelor minciuni realul, chiar sărac. Opera lui este o luptă neobosită împotriva orgoliului, imaginaţiei, lenei". Nu încape discuţie că lirismul lui Nicolae Ţone, cel care, turmentat de sine, îşi zice, ca un sultan al versului, Nicolae Magnificul, ţine de prima categorie, a ,,plăcerilor" şi ,,ornamentelor", a ,,puterilor" ilimitate ale imaginarului care sfidează realul. Suprarealismului la care aderă în chip lejer i se adaugă o propensiune, am zice, orientală, a visului opulent, îngroşat precum o drojdie a fantasmelor lăuntrice, menit însă nu atît a propune o alternativă dramatică la existenţă, cît a o curăţa de conformisme, a o restitui suflului său din adîncuri, autenticităţii sale mirifice. Feeria Magnificului e purificatoare. Înnoirea limbajului poetic, proces practic cîştigat, exclude aici o încrîncenare de fond (nu şi pe cea formală), favorizînd natura mroală stenică, luminoasă a autorului. Într-un duh pe care l-am numi postmodern dacă am acorda credit deplin acestui concept debil, din care pricină preferăm a spune postavangardist, Nicolae Ţone cultivă un joc al jocului, dominat de-o blajină luciditate şi pătruns de-o umanitate afectivă şi senzuală, euforizantă, pe care n-o mai eclipsează aşa cum procedau unii întemeietori ai avangardei, dispuşi a-şi compune o fizionomie ,,fioroasă", de neînduplecaţi torţionari ai clişeelor. Sub pavăza discursului inconformist, rebel, d-sa reconstituie textura vitală a lumii, cu aerul unei ,,reîncîntări" a acesteia (,,le réenchantement du monde"), încercînd a certifica încărcătura de real a poemului, faptul că, aşa cum observa René Char, ,,nu există nimic în el care să nu fi existat pretutindeni în această rebelă şi solitară lume a contradicţiilor". Astfel că nu tehnica se impune pe primul plan, ci vitalitatea (tehnica temerară fiind ea însăşi o expresie a acesteia), o vitalitate pulsînd de forţă asociativă, ca o resurecţie plină de energie a unei viziuni de laudă universală, de comuniune cu cosmosul. Izbucnirea vitalităţii care nu mai e reprimată, ci favorizată e teoria degajată (căci a existat o teorie represivă a suprarealismului, cu alibiul ,,eliberării" interioarelor energii obscure, prin reţeta dicteului automat) capătă uneori forme marţiale, precum dovezi ale unei lupte pe care poetul o duce împotriva truismelor ce încătuşează nu atît idiomul specific (emanciparea acestuia a fost deja omologată), cît natura psihiei impulsive, gata a se revărsa agresiv: ,,dorm cu fruntea pe-o lacrimă-n flăcări roată de car antic perfect conservată pe care se poate desluşi încă urma sandalei lui ahile la troia/ mă rostolesc în mine însumi ca pe-o vîlcea căptuşită cu şiraguri de canini ascuţiţi de tigri şi lupi: (niclae magnificul apollinaire bocancii lui mihai eminescu). Sau: ,,sînt general şi soldat totodată în războiul intergalactic dintre mine şi mine dintre carnea mea şi lumina ochilor mei/ sînt o ţintă vie centrul a o mie de galaxii concentrice haideţi vînători rebeli ochiţi trageţi/ oricum eu mor de fiecare dată-n picioare: (ibidem). Sau: ,,poemul ca un pistol versurile ca gloanţe viaţa ca vestă antiglonţ/ purtată direct pe irişi sînge şi muşchi" (dîra de miere şi sînge pluteşte între cer şi pămînt). Fireşte, totul e doar o înscenare, un simpatic décor al violenţei în efigie, în felul în care Breton nu ezita să afirme: ,,actul suprarealist cel mai simplu constă în a ieşi cu revolverul în stradă şi a trage în mulţime, la întîmplare". Un terorism de cabinet!
Precum în frenetica învolburare a unui carnaval, creatorul de acest tip îşi pune măşti terifiante, amuzîndu-se cu o presupusă vocaţie distructivă sustrasă planului acţiunii practice. Frenezia sa fantastă are sensul relevării unei energii în sine, a unei defulări ce răspunde nu numai ,,stării de furie" avangardiste, ci şi unei disponibilităţi de reconstituire a unor reţele ce leagă la un mod neaşteptat fenomenele, de frămîntare a unei materii cu inepuizabile latenţe. Violenţa nu este, după cum s-ar părea, o emblemă a nihilului, ci una a refuzului locurilor comune, a sintagmelor tocite, deci de afirmare a vieţii ce se cere periodic reabilitată expresiv. Graţie scăpărărilor unor cuvinte silite să se ciocnească, a organizării lor în structuri spontane, aceasta din urmă îşi descoperă o complexitate inedită, conţinînd adesea factori antitetici. Astfel cruzimile înfăţişează o frăgezime, o suavitate chiar, rezultînd nu din negarea (falacioasă), ci din asumarea (esteticeşte reală) a lumii sensibile: ,,seara adeseori cînd pe străzile bucureştiului se văd plutind sicrie luminoase e bine totuşi să fi ştiut că marii poeţi se grăbesc/ către mormintele lor încăpătoare şi fascinante" (răspunsurile nu ştiu cu siguranţă niciodată plăsmui adevărul). Ca şi: ,,dona juana face baie în capul meu ca-ntr-un eleşteu plin ochi cu delfini şi pui de delfini/ dona juana mă zideşte în zidul mînăstirii de argeş a ei mai întîi pînă la genunchi apoi pînă la brîu apoi pînă la gît/ şi-n timp ce mă zideşte ea îmi citeşte din poemele pe care le voi scrie acolo în zid pe partea dinăuntru a zidului/ după ce mă va fi zidit în el de tot hăt pînă dincolo de creştet/ dona juana mă roagă să fiu mînzul ei zburdalnic chiar şi zidit în zidul definitiv şi pe dată încep să nechez: (dona juana face baie în capul meu ca-ntr-un eleşteu plin ochi cu delfini). Ca şi: ,,sînt sabia aceasta de hidrogen cu care tai sînii donei juana în patruzeci de părţi perfect egale (...) după ce o aşez pe genunchi pe dona juana şi încep să muşc din ea ca dintr-o felie de pepene roşu/ după ce o sărut pe părul ei lung şi încep ca un imperiu de furnici să-i mănînc părul şi unghiile/ după ce mă sui pe cocoaşa lui dumnezeu şi-ncep în loc s-alerg călare pe el ca pe-o cămilă infatigabilă nemuritoare să mănînc tăbăcita cocoaşa-a lui dumnezeu/ mă aşez în faţa oglinzii mă privesc cu multă admiraţie şi pornesc încet încet să-mi scot ochii/ şi mă-ncumet înmuindu-mi mîinile în căuşile pline cu sînge de pe obraz să scriu poeme roşii pe aerul alb şi tare al orizontului/ şi atunci dona juana deja mai mult de jumătate devorată de genunchii mei flămînzi şi însetaţi începe să mănînce literele poemelor fosforescente scrise dezordonat pe aerul alb şi tare al orizontului: (vermut de sînge limba şeherezadei povestind din ce în ce mai obosită). Ne aflăm, în ciuda aparenţelor în măsură a scandaliza eternul spirit filistin, în sfera unei creaţii de aderenţă la univers, de adoraţie a componentelor lui fundamentale, a primordialităţilor, într-o sinteză a bucolismului şi citadinismului, a simţirii fruste şi a cifrului suprarealist, pe urmele unor Fundoianu şi Voronca, spre a nu mai vorbi de tutelarul Ion Vinea (,,sînt turma de bivoli negri coborînd din poeziile lui Ion Vinea în viaţa de zi cu zi să bea apă de ploaie şi să se tăvălească-n nămol" - ibidem). Zvîcnirile imagistice mai mult ori mai puţin temperate traduc, în fond, nu un simţămînt de dezintegrare, ci dimpotrivă unul de integrare profundă, organică, atît existenţială cît şi literară. E o perspectivă perenă, cu toate că nu tocmai des vizitată de poeţii actuali, cu predilecţie dedaţi unei unilateralizări, unei atenţii acordate separat factorilor contrastanţi amintiţi, cînd nu ne apar drept captivi ai ironiei care descărnează actul liric, lăsînd osul gol a silogismului. Apelînd la concretul dens, la o imagistică groasă în voia căreia se lasă, Nicolae Ţone beneficiază astfel de şansa unui paradoxal acces la impactul metafizic, ocultat de versificaţia de ,,poante", de ,,spirite" spectaculare, gen Prevert sau Sorescu. I se potrivesc vorbele lui Artaud: ,,Sîntem aici şi ne trezim brusc în toiul luptei metafizice, iar partea împietrită a corpului aflată în transă, înăsprită de refluxul forţelor cosmice care o asediază, este admirabil transpusă în acest dans frenetic, dar totodată stăpînit de unghiuri încordate, în care imediat simţim cum începe căderea liberă a spiritului". Materializat, spiritul se manifestă în încleştările metaforice, a căror substanţă încordată îl fixează, atribuindu-i, prin mirabila-i intermediere, însuşiri obiectuale: ,,poemele mele sînt tari ca pietrele şi poemele mele sînt tăioase ca sticla sînt osoase ca bricegele cu teaca de tibie de urs de pădure: (dona juana face baie în capul meu ca-ntr-un eleşteu plin ochi cu delfini). Ori: ,,poemul perfect le străpungea din mers cu versuri magnifice era o străpungere stranie ca o acţiune curioasă în ultimul grad căci în urma străpungerii trupurile tinere se colorau deodată în roz şi în portocaliu" (poemul perfect avea părul verde şi haine de asemenea verzi). Altfel spus, poemul asigură osmoza între materie şi spirit.
De fapt, asistăm la o clasicizare a manierei avangardiste, la o deschidere a ei către moraliile inalienabile. Gimnastica verbului, acrobaţia la trapezul corespondenţelor n-a obosit, însă a încetat a pretinde exclusivitatea, în beneficiul unei mărturii mai ample, mai echilibrate, uşor tradiţionale care depunctează turbulenţa maximă, farsa absolută. Prin relaxare, lumea discursului contractat în specificitatea sa inedită, în acutizarea sa performantă, face loc lumii ca atare. Voluptatea de-a trăi, bucuria de-a palpa materiile şi de-a contacta fiinţele, hedonismul transpar în textele lui Nicolae Ţone ducînd la un ethos liric a cărui figură nu e decît răsfrîngerea în oglindă a eului empiric. Rebeliunea împotriva cadrelor rigide ale limbajului e subsumată, evident, unei revolte împotriva artificializării existenţei, a rutinei şi ipocriziei, însă fără accentul exclusivist, frigid, al paradigmei, ci într-o atmosferă de îmblînzitoare relativizări, de seducătoare nuanţări. Desigur, inconformismul continuă a se menţine pe baricade, înspăimîntător într-o manieră ornamentală, dar înverşunarea sa e mai curînd tandră, revolta sa e fin ironică. Avangarda se conştientizează nu doar prin sine, ci şi contextual: ,,eu nicolae magnificul însămînţez pătimaş frumuseţea stranie am geniul de-a rîde de mine însumi/ de-a jupui minciuna teribilă de fulgi şi de blănuri de-a scuipa în nămolul ochiului pe cel încrezut/ de-a viola umbra catedralelor răscoapte de-o glorie putredă infectă bolnavă înşelătoare ca un vin prefăcut/ mi-e bine paradoxal în faţa oglinzii ceea ce pe alţii i-ar ucide pe mine mă hrăneşte mă sprijină/ cîteodată cînd mă-ndrăgostesc de cine ştie ce destrăbălată infantă pletele mi se albăstresc pînă la ultimul fir/ devin o dîră subţire de fum pe sub ferestrele mansardelor tainice din bucureşti din tel-aviv din paris/ foişorul de foc străvechiul turn cu case din burgul de la dunăre eiffel-ul impozant ca penisul lui hercule/ visează tandru pe umerii mei siamezi pînă-n ultima firbă derbedei şi-mpăraţi în aceleaşi secunde: (nicolae magnificul apollinaire bocancii lui mihai eminescu). Aparent încă anahoret al dreptei credinţe a lui Breton, poetul nostru e un sibarit al metaforei, un epicureu al comparaţiilor pe care le propune după bunul plac al sensibilităţii sale particulare, în care nu şovăie a-şi inculca poftele prea lumeşti, doar vag codificate. Exhibarea naturii senzuale e un mod al inocenţei: ,,cu tîmpla pe pietre cu splina pe pietre cu versurile pe pietre/ petrec zile după zile în pustiu şi o visez pe dona juana că binecuvîntă mareea de piatră care mă-nconjoară/ cînd vine seara aprind pietrele şi pietrele ard ca lumînările/ mi se scurge pe mînă ceară de piatră şi carnea arde ca şi cînd ar fi de bumbac/ şi cînd mi se face foame fiinţă omenească fiind ronţăi friptură de piatră şi cînd mi se face sete făptură perisabilă ştiindu-mă beau bere de pietre: (poem de-ncheiere la cartea/ moartea asta frumoasă). Nicolae Ţone: nicolae magnificul, Ed. Vinea, 2000, 188 pag., preţ nemenţionat
