Răzvan Voncu, Poeţi români de azi, I,
Editura Muzeul Literaturii Române,
Bucureşti, 2015, 180 pag.
Undeva, în cuprinsul cărţii Poeţi
români de azi (I) (Ed. Muzeul
Literaturii Române, 2015), Răzvan
Voncu se întreabă dacă, într-o
vreme când poezia nu mai are
forţa de iradiere de altădată şi când
spiritul culturii este sufocat de contracultura
din societatea actuală a spectacolului,
noi putem continua să ieşim în lume
cu poezie drept garanţie a originalităţii
literaturii noastre sau dacă trebuie să
ne îngrijorăm din pricina acestui posibil
defazaj. Indiferent dacă întrebarea este
rostită cu mândrie, cu prejudecată sau
cu înţelegere contextuală, exemple
edificatoare îi reconfirmă criticului ideea
că literatura română este preponderent
poetică (oferind şi un posibil argument
prezentei apariţii editoriale).
Dacă, într-adevăr, poezia este cel
mai viguros şi, în acelaşi timp, cel
mai original gen al literaturii noastre,
atunci – se întreabă cu îndreptăţire
Răzvan Voncu – ce ne facem cu atâţia
poeţi care ajung arareori longevivi şi,
în genere, îşi epuizează discursul cu
mult înaintea încheierii ciclului biologic?
Luând-o în ordinea dispariţiei poeţilor
care şi-au încheiat cel mai grabnic ciclul
biologic, criticul purcede la analiza
creaţiei lui Nicolae Labiş. Din interogaţii
legate de cât anume a fost poezie
autentică şi cât a fost propagandă indusă
prin poezie decurg şi alte întrebări: cât
din receptarea venită din partea criticii
şi a cititorilor este redevabil talentului
şi cât aderării ideologice a celui care
a luptat cu inerţia? Abia după aflarea
unor răspunsuri mulţumitoare Răzvan
Voncu îl repoziţionează pe copilul teribil
al poeziei noastre în cadrul istoriei
literaturii postbelice din perspectiva
actualităţii creaţiei sale şi a sensibilităţii
cititorului de astăzi. Şi dispariţia lui
Nichita Stănescu, chiar dacă nu atât de
prematură ca aceea a predecesorului
Labiş, a lăsat ceva neterminat, ce
este supus aici comentariului. Este vorba
despre experienţa postmodernă pe
drumul căreia se angajase cel care
începuse să scrie „în dulcele stil clasic”,
după ce făcuse nu numai o ruptură,
ci şi trecerea de la modernism la
postmodernism.
În aceeaşi direcţie, a tranziţiei de la
neomodernism la postmodernism, este
analizată opera lui Virgil Mazilescu, ce
îi asigură autorului ei actualitatea.
Nicolae Prelipceanu, în schimb, nu este
văzut ca pendulând între neomodernism
şi postmodernism, nici ca un marginal
şaizecist şi cu atât mai puţin ca un
optzecist avant la lettre, ci pur şi simplu
ca un poet autentic. Prilej pentru Răzvan
Voncu de a amenda şi teoria lui Laurenţiu
Ulici despre generaţii şi promoţii literare,
deşi de-a lungul cărţii nu poate face
abstracţie de ea. De fapt, privind foarte
de sus lucrurile, pot spune că autorul
cărţii de faţă pare a avea în intenţie
să demonstreze că poeţii aleşi pentru
analiză se disting în cadrul promoţiilor
şi generaţiilor din care fac parte din
punct de vedere biologic. În fond, aceasta
conferă motivaţie faptului că ei ocupă
un anumit loc în tabloul ierarhic de azi
şi că poezia lor merită discutată.
Dacă este vorba despre controlul
strategiilor auctoriale, efectuate în
vederea ocupării unei poziţii simbolice
cât mai vizibile, adevăratul maestru
este considerat a fi, cum este şi normal,
Marin Sorescu, care şi-a asigurat succesul
în străinătate, cu totul neobişnuit pentru
un scriitor român, în două genuri dificile
în privinţa traducerii (poezia şi dramaturgia).
Şi nu numai atât, pentru că, prin
comentarea apariţiei postdecembriste
a Poeziilor alese de cenzură, Răzvan
Voncu demonstrează că şi cenzura
comunistă deţinea controlul asupra
oricăror strategii auctoriale. La citirea
acestui volum, antologat de Marin
Sorescu nu din proprie voinţă creatoare,
ci cu „ajutorul” cerberilor ideologici,
universitarul bucureştean îi sesizează
unitatea de fond, prin prezenţa tuturor
marilor teme soresciene, şi conchide
cu fermitate: „Nu vreau să jignesc pe
nimeni, dar cunosc poeţi importanţi
care nu au, în întreaga lor operă, un
volum atât de substanţial şi de bine
închegat ca această «jucărea» a lui Marin
Sorescu” (p. 61).
Când este să se discute despre un
alt fel de editare, postumă, ca în situaţia
lui A. E. Baconsky, criticul remarcă
tactul cu care îngrijitorii ediţiei au
împăcat nevoia de adevăr istorico-literar
cu relevanţa estetică. Ei au trebuit să
respecte atât dorinţa subînţeleasă a
autorului de a fi evaluat critic prin opera
sa autentică, cât şi „legitatea” istoriei
literare, care impune oricărui editor să
ofere inventarul complet al creaţiei. Or,
în cazul de faţă, o primă parte îi este
tributară realismului socialist (la a cărui
sucombare a contribuit însuşi cel care,
în plin Congres al scriitorilor, în
1956, i-a făcut cadou lui Dan Deşliu
întreaga subproducţie de până atunci).
Rămânând în sfera evoluţiei constantelor
creatoare, observăm că, în cazul lui Ioan
Es. Pop, se reface traseul formării şi
devenirii acestuia, din vremea studenţiei,
când semna Ioan Pop, până când a ajuns
să fie numele de astăzi: cel mai important
poet ivit după 1990 („căci Ioan Es.
Pop se naşte din Ioan Pop prin rescriere”
– p. 148). Altfel se rescrie Gellu Naum:
„Poetul se rescrie, de fapt, gest invers
autofagiei lui Nastratin, din poema
barbiană. [...] Orice gesticulaţie exterioară,
orice stridenţă superfluă a dispărut.
A rămas doar esenţa suprarealismului:
un submarin care s-a evaporat, rămânând
doar periscopul...” (p. 104). Tinzând să
fie tot mai mult, în ultimii ani ai vieţii,
„o poezie a după-amiezii”, opera lui
Gellu Naum îi dovedeşte criticului încă
o dată că literatura noastră, departe de
a fi „protocronică”, este vitală şi originală
mai degrabă la final de ciclu (iar ilustrările
oferite de Răzvan Voncu sunt concludente).
La polul opus al unei poezii a după-
amiezii stă aceea a cărei figură obsesivă
este „adamismul”, adică starea edenică
a purităţii, a unui nou început, după
care nutreşte o adevărată nostalgie
Liviu Ioan Stoiciu. Acesta apare drept
un autentic postmodern nu prin respectarea
canoanelor formale ale esteticii curentului
(limbaj prozaic, abandonul metafizicului,
„poetica realului”), ci prin profunzimea
angrenării în demersul recuperator al
unor modalităţi poetice de mare tradiţie:
„Poetul este un vates, o conştiinţă
ultragiată de contingent [...] Un caz rar
în poezia noastră: poetul iese din
paradigma Macedonski şi intră în
paradigma Eminescu” (pp. 126–127).
O aceeaşi conştiinţă ultragiată de
contingent se trădează şi la lectura
poeziei lui Paul Vinicius, dar i se pare
eronat lui Răzvan Voncu ceea ce critica
a numit, bazându-se pe o presupusă
anticipare a douămiismului, mizerabilismul
exersat de acest poet. În realitate, ca
toţi nouăzeciştii importanţi, Paul Vinicius
încearcă să depăşească poetica realului,
specific optzecistă (rămânând postmodern,
el caută puritatea din spatele mizeriei,
luciditatea din spatele nebuniei). Şi
Adrian Alui Gheorghe propunea, încă
de la debut, în plin dictat al „poeziei
realului” şi al textualismului, o revivificare
a lirismului, prin amestecul omogen
de poezie şi reflecţie pe margine poeziei,
de joc şi meditaţie lucidă. Iar la „unul
dintre spiritele cele mai senine şi mai
echilibrate ale literaturii noastre
contemporane” (p. 123), şi îl numeşte
pe Gabriel Chifu, criticul remarcă o
schimbare în structurile de adâncime
ale sensibilităţii, în diafana geometrie
interioară, din cauza (sau mai curând
datorită) unei zguduiri existenţiale.
Astfel, reformularea opţiunilor şi a
certitudinilor a dus la adoptarea din
partea lui Gabriel Chifu a unei convingătoare
retorici a simplităţii, ce rezonează fin
cu naturaleţea gândului poetic.
Un gând critic salutar poate fi considerat
acela de a include în cuprinsul unei cărţi
intitulate Poeţi români de azi şi câteva
nume din Republica Moldova, cărora li
se face o evaluare estetică şi, acolo unde
se impune, una morală. Răzvan Voncu
se arată nemulţumit de faptul că scriem
încă destul de puţin despre literatura
de dincolo de Prut, iar când o facem,
încondeiem fie cu severitate, fie cu
condescendenţă. Or, în Republica
Moldova s-a scris şi un alt fel de literatură
decât aceea a satului, a mamei şi a limbii
române. Dovadă stă ecloziunea generaţiei
’80, pe deplin rezonantă cu literatura
din ţară şi neivită pe un teren gol,
deoarece există, înainte de optzecism
(de unde criticul nu îl omite pe precursorul
Leo Butnaru), şi alţi poeţi decât Grigore
Vieru, şi alte formule literare decât
aceea desuet-eminesciană. Acestei
sfere a experienţelor geografice „hibride”
îi este inclus şi Ioan Flora. Optzecist din
punctul de vedere biologic şi al solidarităţii
generaţioniste, el nu este astfel şi din
perspectiva poeticii sale. Purtând o altă
experienţă literară şi istorică decât
colegii săi născuţi în ţară (cofondator
al klokotrismului iugoslav), Ioan Flora
şi-a creat o poetică proprie, în care intră
multe elemente străine textualismului,
parodiei şi pastişei, care definesc discursul
generaţiei sale.
O constantă care se impune la citirea
cărţii Poeţi români de azi (I) este
aceea că autorul ei îşi propune să observe
cât rezistă la proba timpului ierarhiile
interne ale unei anumite generaţii şi,
în ansamblu, câte dintre previziunile
despre direcţiile de evoluţie ale acesteia
se împlinesc. Ceea ce îl interesează
pe universitarul bucureştean în analiza
operei oricărui poet aflat la cuprinsul
cărţii este formarea, evoluţia, filiaţia,
timbrul distinct, crizele creatoare,
devierea de la „poetica de grup”,
atipicitatea din mediul generaţionist şi
locul ocupat în cadrul unei istorii a
poeziei româneşti postbelice. Mai trebuie
adăugat că, în optica lui Răzvan Voncu,
„literatura adevărată nu se face cu/ prin
succese. Notorietatea publică nu ţine
loc de operă, iar critica literară, întrucât
este ceea ce pretinde (şi anume, o
reflecţie asupra valorilor literare, iar nu
o tămâiere a ierarhiei consacrate), nu
poate face abstracţie de textele niciunui
scriitor valoros” (p. 90).
Aşa cum arată conceput şi structurat
acest întâi volum din Poeţi de azi, am
convingerea că, alături de cel sau
cele care vor urma, poate constitui
un posibil nucleu al unei viitoare istorii
a poeziei române postbelice. Pentru o
asemenea întreprindere, Răzvan Voncu
are toate calităţile cerute unui critic
şi istoric literar.
