„Cu genunchii pe zaruri”:
fascinant acest
titlu al volumului
de versuri al lui Leo
Butnaru apărut, în
anul 2014, la Editura
Tracus Arte din
Bucureşti.
Fascinant şi derutant, totodată.
Titlul, şi nu numai titlul, ci şi
o parte din poeziile cuprinse în
volum te duc cu gândul la traumele
din copilărie. Astfel de traume
aparţin, desigur, unor vremuri
vechi, apuse, când elevii, dintr-un
capriciu al dascălului, erau trimişi
să stea în genunchi pe coji de nuci
sparte, nu departe de catedra pe
care se aflau catalogul, bagheta,
rigla, creionul, creta, cârpa de şters
tabla, cartea de citire, cea de aritmetică
şi alte instrumente de tortură din
bestiarul profesorilor, bestiar a
cărui simplă amintire îţi îngroaşă
sângele în vene, făcând inima să
se revolte… Aşezat la catedră
dascălul răsfoieşte agale catalogul,
oprindu-şi ochii asupra unui nume,
care, numai ochi şi urechi, stă ca
pe ace tremurând în bancă. Profesorul
mai răsfoieşte o filă, iar micul elev
răsuflă uşurat fără să-şi desprindă
ochii de pe degetele învăţătorului:
azi, iată, a scăpat! În clasă domneşte
o linişte desăvârşită: nu se aude
nici o muscă. Deodată învăţătorul
închide catalogul şi, rotindu-şi ochii
peste bănci, îşi opreşte crunta
sa privire tocmi asupra elevului
care a tremurat mai mult. Mata
cum te numeşti?! întreabă el cu
un glas dubitativ. Şi tot el: Ionescu,
deci? Ei, cum de-am ghicit? Ia treci,
mata, la tablă, Ionescule, şi spune-mi
câte secole au trecut de când a
răposat Ştefan cel Mare!? Patru,
zice tremurând elevul. Patru?
întreabă învăţătorul? Nu cumva
deja s-au făcut cinci? Cinci, repetă
elevul. Cinci sau patru? zice dascălul
înaintând cu paşi de dans spre
tâmpla lui. Nu ştiu, zice Ionescu,
lăsându-şi ochii în podea. Dar ce,
exclamă dascălul, eu ţi-am zis că
ştii?! Şi tot el: v-am spus sau nu,
de atâtea ori, că neştiinţa se plăteşte?!
Învăţătorul îşi roteşte ochelarii
peste clasă, cercetând cu privirea
fiecare bancă, în care stau elevii
tremurând de frică ca nişte potronici.
Cu ochii năpădiţi de teamă, micuţii
strigă în cor: Se plăteşte! I-auzi,
Ionescule, zice dascălul, cică se
plăteşte. Cum?! întreabă el. Avem
de ales între riglă şi cojile de
nuci. prin urmare, ce alegeţi, dragi
copii?, Cojile de nuci! strigă elevii.
Ei, bine, acum ne-am înţeles. Deci,
dragă Ionescule, clasa s-a pronunţat.
Acum îţi ofer posibilitatea să-ţi
alegi singur pedeapsa. Deci: cojile
sau linia?! Linia, spune elevul
întinzând mânuţa tremurândă
înspre dascăl. Nu, zice dascălul,
linia umflă palma, iar mata ai de
scris. Marş, până la sfârşitul lecţiei,
pe cojile de nucă! Cam aşa decurgeau
lecţiile în şcolile de-altădată; în
fiecare şcoală se găsea câte un zbir,
cum, de altfel, se găsesc şi astăzi
o mulţime, exercitându-şi teroarea
cu metode în ton cu tranziţia pe
care o trăim.
Mărturisesc că personal nu am
avut parte de astfel de suplicii.
Le cunosc din povestirile părinţilor
şi bunicilor, care au îndurat şi patimi
mult mai crunte. În vremea copilăriei
mele, învăţătorii şi profesorii, pentru
a-şi arăta superioritatea în faţa
micilor elevi, trecuseră deja la
trucuri mai subtile, cum ar fi răsucitul
urechii până ce lobul lua forma
cochiliei de melc sau ciupitul
prin intermediul pensetei de
perciuni şi ducerea elevului
neascultător din bancă la catedră
şi de la catedră înapoi în bancă. Nu
e de mirare, deci, că-n vis îmi apar
adesea dascăli cu urechi de cârpă.
…Incitantul titlu al volumului
lui Leo Butnaru îmi redeschide în
minte un labirint întreg de întrebări
şi perspective. Răsfoindu-l, văd în
fiecare colţ al paginii pitit câte un
copil cu genunchii însângeraţi de
cojile de nucă. Şi alături, pe autor,
îngenuncheat şi el nu pe coji de
nucă, ci pe zaruri.
Zarurile reprezintă un simbol
al hazardului. Al provocării destinului.
Deci, şi-al poeziei. (În paranteză
fie spus, astfel de exerciţii fac parte
din practica de levitaţie curentă
a yoghinilor. Un prieten din vremuri
nostalgice, doctorul Onofriescu
mi-a povestit că a văzut plutind
în văzduh deasupra Indusului şapte
călugări budişti înfăşuraţi în veşminte
albe însoţiţi de un nor de zaruri.
Viziunea sa a fost confirmată şi de
alţi călători ce-au vizitat India
secretă şi Tibet-ul şi care mi-au
povestit că ar fi văzut miraje similare
apărând şi dispărând la orizont.
Cum de felul meu sunt un Toma
necredinciosul, pun sub semnul
îndoielii astfel de viziuni. Ele, desigur,
fac parte din imaginarul colectiv şi
ne marchează, într-un fel sau altul,
destinul literar.)
Retras în chilia sa din cartierul
Ciocana din Chişinău – loc care,
după spusa autorului, ar putea intra
în cartea recordurilor, fiind populat
de cele mai multe cărucioare de
copii din lume –, poetul îşi contemplă
linia vieţii din palmă – prima sa
cicatrice, un însemn tainic din uterul
matern – şi scrie „cu litere mai mari
şi mai mici viaţă+moarte =” După
egal Leo Butnaru nu pune nici un
semn, din simplul motiv că suma
dintre viaţă şi moarte nu poate fi
exprimată nici prin cifre, nici
prin cuvinte, nici prin alte modalităţi
de cunoaştere a lumii. Răspunsul
îl pot da doar hazardul şi zarurile
aflate sub genunchii poetului, în
sensul proiectării eului într-un
alt spaţiu, pur spiritual, extatic,
unde astfel de cunoaştere e posibilă.
Pregătindu-se pentru o astfel de
încercare, autorul îşi schimbă
configuraţia corpului, levitând, în
poziţia lotus, deasupra grămăjoarelor
de zaruri risipite pe parchet,
până în momentul în care corpul
său astral părăseşte corpul fizic.
„În palma lui Dumnezeu/ doarme
un om/ întins/ ca un segment din
linia vieţii...” Al liniei vieţii lui
Dumnezeu, desigur. Linia vieţii se
află însă, putem să ne imaginăm,
în corespondenţă biunivocă cu linia
morţii, astfel că atunci când Dumnezeu
îşi împreunează palmele, în semn
de rugăciune, morţii şi cu vii se
întâlnesc şi-şi schimbă locul. Pornind
de la această imagine, putem încerca
să completăm ecuaţia poetului:
„Viaţă + moarte = moarte + viaţă”.
Levitând deasupra hăului populat
de zaruri, poetul trăieşte un acut
sentiment de înstrăinare. Desprinderea
îi creează o stare de durere
şi de extaz. Revenirea la starea
iniţială îl determină la meditaţii
asupra modului în care lumea
exterioară şi cea interioară se
potenţează reciproc: „Nicio legătură
între placentele de la naştere/ şi
placentele ce acoperă oceanul/ şi
totuşi/ aşa se face/ că urmele de
petrol pot fi văzute până şi în
cristelniţe/ din care pruncii sunt
scoşi cu – parcă -/ alunele pe
trupuşor.” Alunele sau aluniţele,
în simbolistica populară, reprezintă
un semn al norocului. Dacă pe trup
numărul aluniţelor e mai mare,
omul e mai norocos. Aluniţele de
petrol sunt însemnele vremurilor
în care natura şi cultura s-au
contaminat de semnele apocalipsului
indus de lipsa de măsură a minţii
umane. Prin urmare, nu e de mirare
că apa din cristelniţe poartă
sintagmele unui început al sfârşitului.
Pe pielea gingaşă a fiecărui
trup de copil au lunecat zarurile
înmuiate în placente de petrol.
Rostogolirea lor a lăsat urme de
neşters. Lumea îşi urmează cursul
prestabilit. Nici o schimbare nu e
posibilă. În vetre continuă să ardă
„tizicul ce fusese mai întâi aruncat
în ocolul vitelor”. „Tăiat-straturi
cu hârleţul/ Într-o geometrie de
dreptunghiuri, pătrate păioase,
uscate/ Prin curţi, pe sub garduri
în vară-toamnă, până să vină
îngheţul”, tizicul se adună în
gospodăriile oamenilor. El e un
element al lumii patriarhale, destinat
supravieţuirii. Fumul lui ieşit „din
pitulate tulpini de hogeaguri”
pluteşte rostogolindu-se asemenea
unor flori uriaşe peste o lume aflată
în schimbare, prin care „timpul
trece iute”, astfel încât adevărul
nu are cum să se releveze pe deplin
în mintea muritorului. El apare,
după cum spune poetul, pe fragmente,
scris „pe câte un timbru”, pe
câte „o frunză uscată, de fân, de
pelin”, ca un puzzle uriaş, a cărui
decriptare e destinată mai multor
generaţii. Ţăranii care aşteaptă ca
timpul să le facă dreptate mor rând
pe rând. Casele cad în ruină. Satele
se sting. Un deşert de cenuşă
invadează şi conştiinţa poetului.
În sufletul său persistă o singură
imagine, desprinsă de toate celelalte:
momentul naşterii. „Era miez de
iarnă cu apa trează în cristelniţă,
sub bolta/ bisericii şi-a zilelor,/
Trează era agheasma-n noaptea
de Iordan cu puşcaşii vânătorii/
mahalalelor/ Ce-şi aveau cartuşele
bătute cu hârtii colorate, confetti…”
Momentul botezului se suprapune
cu momentul strigătului de bucurie
adresat îngerilor „cărora, de fapt”,
poetul le citeşte „acea primă poezie
fulguitor/ răspândită/ Ca ninsoarea
ce făurea în plutire/ o armonie
sălbatică, nedomesticită.” Şi tot
atunci, într-o străfulgerare, apare
şi prima revelaţie venită din noaptea
Apocalipsei, când: „ o vreme, din
înalt/ vor lumina tălpile îngerilor
ca proiectoarele peste stadion.”
Asta un timp, căci „din păcate/ până
la urmă se vor stinge şi tălpile
îngerilor/ ca nişte acumulatoare
descărcate.” Atunci „Lumea îşi va
revizui drastic măsurile”, atunci
„tristeţea va face rocada cu bucuria”,
iar „universul mare va deveni mic”,
în timp ce în palma deschisă a lui
Dumnezeu „o altă lume îşi va
redeschide rana”, luând locul celei
vechi în care, schimbându-se totul,
nici o schimbare nu va mai fi posibilă.
Rod al unor îndelungi experienţe
trăite contorsionat, în răspăr cu
istoria, dar şi a unor acumulări
culturale trecute prin filtrul propriei
conştiinţe creatoare, prin insolitul
imaginilor şi acurateţea rostirii,
Cu genunchii pe zaruri se constituie
ca un volum de referinţă în biografia
lui Leo Butnaru.