L-am lăsat la urmă – anume – pe Alex Văsieş şi Lovitura sa de cap (Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2012). L-aş fi lăsat şi pe Radu Niţescu dacă despre el n-aş fi apucat să scriu în altă parte. Dar tratament cam egal merită amîndoi.
Dacă nu sunt chiar fraţi siamezi de formulă, fac, în orice caz, bun tandem de empatie. Şi-n plus, amîndoi au ieşit la aceeaşi editură, ambii zoriţi un pic prea repede (ori aşa mi se pare) de un cristian, editor prea impetuos de tinere talente. Poate concurenţa pe piaţa talentelor să fie cu adevărat nemiloasă, dar un cristian ar putea uneori doar să le arvunească şi apoi să mai aştepte un an-doi. La cei 19-20 de ani cît aveau cei doi poeţi cînd i-a prins cu arcanu un cristian paşii se fac repede şi salturile sunt decisive. Treaba e însă făcută, căci entuziasmul editorului e unul fără milă şi volumele amîndurora par a avea (nu sunt sigur, totuşi) un plus de naivităţi inocente (sau prea mult „chef de vorbă”, cum zice Gellu Dorian în Convorbiri literare). Dar chiar şi aşa, dacă acest contingent (sau stol) va muta puţin lucrurile şi lucrările poetice tinereşti de unde s-au blocat, o va face mai curînd prin ei doi decît prin alţii.
Văsieş (primul Văsieş, căci mai vine unul, poate şi mai promiţător) e dintre cei ambetaţi absolut; el porneşte de la muzica oblomoviană a lehamitei şi deprimanţei eminente; un Oblomov cu funcţiile vitale nu doar dezolate şi denunţate, ci şi deconectate (Gellu Dorian îl suspectează de „vagă lehamite”, iar Gabriela Gheorghişor – în România literară, nr. 42/2012 - de o „contemplaţie abulică asupra realului”), aşa încît să se creeze premisa existenţială a unei letargii insolubile (oricît de precoce). Tonalitatea lirică e şi ea potrivită acestui elan al non-vitalităţii: dicţiune blazată, notaţii fără ifose, acumulări atonale de secvenţe ce fotografiază vidul, de parcă totul ar merge spre renunţare. E atîta surmenare existenţială în poemele lui Văsieş, încît primejdia de a nu putea duce textul pînă la capăt devine o senzaţie textuală imediată: „N-aţi avut cu ce vă mîndri,/ mi-am ocupat fiecare anotimp cu lucruri mărunte,/ au fost ocazii pentru viitor./ Azi stau în casă, ieri am stat în casă, mîine în casă./ Îmi pare rău că urcaţi pe scăunel,/ schimbaţi lumina./ Ar trebui să urc eu, să schimb lumina./ Într-o după- amiază cineva a bătut la uşă,/ venise în grabă,/ cîte două trepte, îi auzeam respiraţia din fotoliu./ Nu m-am ridicat, o şansă ratată, mi-aţi zis.// O zi întreagă am privit la planta de pe pervaz/ pîn-a înflorit” etc. (Acum că funcţionăm după alte coduri). În realitate, textul nu se stinge (deşi dă mereu impresia că o face) pînă cînd consistenţa letargiei existenţiale nu atinge pragul unei discrete scăpări în neant: „Într-o zi va bate din nou,/ ultima şansă,-mi zic, apoi gata,/ n-o să mai vină nimeni,/ noaptea tot mai hotărîtă şi tăioasă cît cuprinde.// Într-un fel, e simplu.// Recomand filme, cărţi, muzici,/ sunt predispus la felurite deviaţii./ Nu mă abţin – lucrurile calde,/ nu le aştept prea curînd./ Să m-aranjez şi eu cumva/ pentru gaura din podea” (idem). Relevant în atîta „irelevanţă” premeditată e faptul că singura notaţie mai înflăcărată/încărcată (înflăcărată la modul blazat şi plat, tot programatic, fireşte) e cea a nopţii definitive ce va veni. Că elanul negativelor are cu totul alt regim de intensitate decît stenografia (stenahoria) de cotidian (chiar dacă acest contrast e jucat cu bună intenţie) poate fi un argument că dezolanţa lui Văsieş are un substrat de autenticitate. De aici, de la această deceptivitate vitală apriorică, se ridică, pe moment tot cu mijloace minimaliste, perspectiva unui existenţialism liric în care angoasele sunt bemolizate pentru a alcătui doar un fond de rumoare; un fond pe care dicţiunea blazată tinde să-l proceseze într-un fel de incantaţie de insignifiante, într-un fel de blues-uri ale deceptivităţii şi golului.
Deocamdată Văsieş (poate unde, cum ziceam, l-a zorit prea tare un cristian) nu-şi asumă toate riscurile unei poetici (şi poeticităţi) a blazării şi nu renunţă la toate semnalele de alarmă şi agravare. Lîngă stiva de banale şi pe firul „dezarticulării” poemului el pune (nu regulat, dar frecvent) cîte-un semn de panică stridentă: „…// o pereche de blugi rupţi în genunchi/ două perechi de şosete/ şi un fular de lînă/ în jurul cuţitului/ să nu dorm chiar singur” (Tot mai des). N-ar avea nevoie de nici un cuţit, întrucît se vede şi fără el (mai ales fără el) că toată această blazare vitală nu e decît învelişul unei anxiozităţi cu spasmele aplatizate. Sau „raţionalizate”/exorcizate printr-un efort de sublimare în nonşalanţă: „Tata va muri într-o zi, şi atunci voi fi excentric./ Dacă el s-a întins peste noi cînd meritam pedepse,/ aşa o să fac şi eu, fără obiecţii, peste tot, cu oricine.// Totul – despre povestea lui şi cum s-a simţit la el./ Cauza./ Şi forţe, în bucătărie, tolănite pe colţar./ Fac sunete prin casă şi le ascult/ pe toate în acelaşi timp.// Cobor mîinile,/ îmi dau seama cum/ se lasă, de undeva, ceaţa” (Pact). Cele cu care Văsieş face paradă sunt, fireşte, cu totul altele decît cele pe care le ascunde, dar pe care dacă le-ar da la iveală ar zice lumea că-i un sensibil, ba chiar un sentimental. Vorbă lungă şi el (ca majoritatea tinerilor poeţi, nevorbiţi parcă de cînd lumea), evitînd principiul de densitate şi folosindu-l pe cel de intensitate doar fulgurant, cu funcţie contrastivă la descentrarea poemului, Văsieş (sper, ba chiar cred) va fi un poet mult – dar chiar mult – mai bun la al doilea volum decît e la primul (cu toate că, de regulă, e invers).

*

Va fi fost cu siguranţă nu mai mult decît o întîmplare (dacă există aşa ceva în domeniul poeziei) faptul că în 2012 au debutat nu mai puţin (dar sigur mai mulţi) de 25 de poeţi. Nu ştiu dacă e un segment relevant, dar unele lucruri pot fi considerate de gravă redundanţă. Îmi pare chiar rău s-o spun, dar între ele poza cea mai plictisitoare a devenit cea provocatoare, cu tăuraşi scăpaţi pe cîmpie în căutarea rămăşiţelor de după ravagiile erotice făcute din 1990 încoace. Greu de ţinut în ceva prospeţime e şi lirismul de pandalii feminine. Lucrul chiar grav e însă faptul că principiul minimalist al viziunii a devenit simplă lălăială scripturală, într-o specie în care lălăiala nu poate fi mai mult decît o aparenţă cu contragreutate (mai mult sau mai puţin vizibilă, dar obligatorie). Mai e apoi – şi din asta nu ştiu zău cum se va ieşi – o dezicere de imaginaţie (pornită de optzecişti ca antimetaforism) care a dus nu doar la completa lenevire imaginativă, ci direct la paralizia imaginativă. Stenograma e un procedeu doar aparent non-(sau anti-)imaginativ; şi asta pentru că realul, în poezie, e o dimensiune imaginativă, dacă vrea să fie o dimensiune vizionară. Iar dacă nu e, nimic nu e.