Poetul Vasile Tudor (autor, printre altele, al volumului Escortele tăcerii) poartă pretutindeni după sine, ca pe-o pânză de păianjen, vidul.

Pânza tremură în bătaia vântului ce animă străzile dulcelui târg al Ieşilor, captând în interiorul ei ochelari sparţi, peruci, lentile de contact, lame de ras, halbe de bere, coji de seminţe, cutii de îngheţată, spray-iuiri, manechine, bucăţi de priviri, zâmbete ciudate, fraze, ecuaţii, fracţii, acolade, algoritmi, dar şi formule alchimice, extrase din tratate vechi, precum şi frânturi de conversaţii purtate la Cui, sau pe terasa Corso, cu diverşi convivi, atât în vremea comunismului, cât şi în zilele noastre. Găsim în poezia sa imaginea unui univers ce se construieşte de la sine şi se devoră pe măsură ce construcţia creşte ramificându- se în timp şi spaţiu. Universul poetic al lui Vasile Tudor seamănă cu un uriaş păianjen, care ţese pânza unui alt păianjen, acesta, la rându-i, ţese robotind la pânza unui alt păinjen, şi tot aşa mai departe, de la minus infinit la plus infinit, dar şi dincolo de ele, o infinitate de păianjeni ţes, din consoane şi vocale, pânza unor alţi păianjeni atârnaţi de-o boltă palatină, fără să se întrebe de ce şi pentru cine ţes pânzele acestea ce par să nu aibă un sens precis; Finalul scurtului poem, amplasat pe ultima copertă a Escortelor tăcerii, e pe cât de paradoxal, pe atât de relevant pentru lirica sa: „Doamne, se întreabă poetul, ce mare păianjen ne ţese libertatea!”

Despre ce fel de libertate e vorba aici!? Viziunea e de esenţă kafkiană. Omul nu este capabil să descifreze sensul existenţei sale civice şi metafizice. Personajele se comportă asemenea unor marionete, al căror destin e decis de o instanţă supremă. Odată pătruns în labirintul legilor, omul nu mai are scăpare. Vina lui e însăşi existenţa. El poate fi judecat şi condamnat, ca în a cincea Elegie a lui Nichita Stănescu, în numele frunzelor, a păsărilor şi a pietrenelor pe care omul le calcă în picioare. Libertatea nu există decât ca noţiune speculativă. Existenţa noastră este strict determinată de legile imuabile ale universului, dar şi de impulsurile noastre interioare. Un surplus sau un minus de elemente nutritive ne împing spre anumite reacţii. Liberul arbitru e o simplă iluzie. Pe talerii care cântăresc adevărul faptelor şi greutatea vorbelor, avocatul diavolului va înclina balanţa după bunul său plac. Iar judecătorii, rostind sentinţa, se vor spăla pe mâini. În viaţă totul nu e altceva decât vânare de vânt. Fiinţa noastră se află întotdeauna la cheremul hazardului: cineva aruncă pentru noi zarurile în vânt şi noi alegem ceea ce deja a fost ales. Domnul pe care-l invocă autorul la sfârşitul scurtului poem ne ţese libertatea căreia-i vom deveni captivi.

În scurta sa prefaţă la Escortele tăcerii, criticul Mircea A. Diaconu vorbeşte despre dimensiunea abisală a discursului poetic al lui Vasile Tudor ca „expresie a unei cerebralităţi elaborate, dar şi a unei energii de nestăpânit”, ce devoră realitatea, reducând-o de la esenţă, la absenţă.„Vasile Tudor – afirmă Mircea A. Diaconu – spune ceea ce spune (şi aşa cum spune) tocmai pentru că energia aceasta există. Şi dincolo de afirmaţia propriu-zisă, eventual polemică, dincolo de convingerea care ia forma ei, există un tumult substanţial, nelivresc, comun cu neliniştile expresioniştilor.” „Să fie aceasta – se întreabă criticul – forma lui de-a replica noii poezii realiste, biografice, cu o prezenţă în concret, care denunţă fiinţa ca fiind materie? O replică dată noilor tendinţe naturaliste?”

Concluzia la care ajunge exegetul e că replica aceasta nu altceva decât „o umbră insignifiantă” a mesajului liric al lui Vasile Tudor, o umbră ce ajută, eventual, la o bună plasare în context, adică în decorul general al scenei noastre lirice. Noile generaţii, cu excepţiile de rigoare, practică o poezie a zgomotelor, a expresiilor tari, rostite cu nonşalanţă. În vacarmul acesta general, vocea lui Vasile Tudor răzbate în surdină în pauzele dintre aplauzele admiratorilor din arenă. În poezia lui Vasile Tudor „cuiburile de aur” împodobesc „umerii vântului” ce aleargă agonizând pe străzi. În goana lui, „golurile azvârlite-n spaţiu” şterg arborii, şterg zidurile, şterg norii ce se perindă pe cer, lăsând sinele să atârne în hău.

Mesajul liric al lui Vasile Tudor se apropie de frumuseţea umbrei unei idei, de care vorbea Nichita Stănescu. Poetul cultivă metafora rară şi oximoronul, care conferă liricii sale multiple înţelesuri, întoarse spre golul cunoaşterii de sine. De aici, probabil, şi exclamaţia: „Cuprinde- mă, beznă,/ ceva o să rămână/ temă ce mă ţine în lumină.”

Debutând în reviste la începutul anilor, în timpul studenţiei ieşene, Vasile Tudor a revenit la poezie abia în anul 2014, când i-a apărut la EdituraParalela 45 volumul Pietre curgătoare. A fost, probabil, după cum afirma poetul şi editorul Călin Vlasie,ultimul optzecist ce a debutat editorial. Structurată pe trei secţiuni, Sonete către absenţă, Rondul de singurătatea şi Gelozii pe structuri fixe, cartea conţine, în mare, poeziile scrise în tinereţe. Ele nu şi-au pierdut nici prospeţimea, nici percuţia. Ba, aş spune că dimpotrivă, trecerea timpului le-a şlefuit până la esenţă. Iată, de pildă, cum sună, Sonetul către vânt, care mi s-a sedimentat de-atunci în memorie: „Curgi, vântule, nebun nisip/ căci lumea e o lumânare!/ Cel care vine fără chip/ ucide umbrele-n suflare.// Acesta este trupul meu/ ospăţ bolnav de alterare!/ Hrăneşte-te şi bea mereu/ căci sângele-i cu minutare!/ O schimbă-mă în ce nu sînt/ în altă naştere mai mare!/ Din pântece eram pământ/ şi mama mă crezuse soare!” Şi finalul întors, revelator: „Curgi, vântule: trezit mormânt,/ pe flacăra întâmplătoare!”

Pentru marele public apariţia Pietrelor curgătoare a constituit o mare surpriză. Pentru mulţi din cei prezenţi la lansare, imaginea poetului Vasile Tudor nu putea fi desprinsă de cea a omului legii. Ei continuau să-l vadă în ipostaza de judecător, îmbrăcat în robă, verificând probele, audiind martorii şi inculpaţii, cântărind argumentele, emiţând hotărârile instanţei. Acum judecătorul se transformase în poet. Metamorfoza li se părea uşor suspectă. Dacă ar fi avut puterea, martorii prezenţi la lansare l-ar fi judecat şi condamnat pe judecător pentru sperjur. Pentru noi, cei care-l cunoşteam din anii tinereţii, apariţia volumului de debut al lui Vasile Tudor n-a constituit o surpriză şi aceasta fiindcă Vasile Tudor n-a ieşit în lumea literară din neant. În memoria noastră afectivă, el continua să fie poetul, nu judecătorul. Chiar dacă se cufundase în anonimat, Vasile Tudor nu pierduse contactul cu literatura. El urmărea cu cea mai mare atenţie apariţia cărţilor colegilor săi de generaţie. Le citea şi le glosa în bibliotecă. Nu înţelegeam cum un om cu temperamentul său atât de blând, atât de retras, putea să practice magistratura. Vasile Tudor a practicat-o, parese, cu dăruire de sine şi succes.

Citindu-i volumele, mi-am adus aminte de serile petrecute la „Corso”.

Îl poreclisem Jimmy. Şi asta fiindcă semăna ca două picături de apă cu Jimmy Hendrix. Era cel mai tăcut şi cel mai paşnic dintre noi. Retras în colţul său stingher, ne urmărea „ieşirile” cu un surâs înţelegător pe buze. Părea să înţeleagă totul. Arareori îşi exprima o părere personală. Prefera să tacă şi să asculte. Uneori ne citea acolo, înconjurat de fum, de sticle sparte şi pahare, câte o nouă poezie. De atunci mi-au rămas adânc întipărite în suflet mai multe poezii, dintre care Sonetul către vânt şi Sonetul către Wer, care sună astfel: „Preatrista mea numită Wer,/ numai vederea te mai strânge./ Ţi-ai pus cuvântul meu cercel,/ dar toţi îţi mai vorbesc prin sânge./ Ai tras prin tine un alt cer,/ să fiu un plâns fără ureche,/ prinţ invizibil şi stingher/ vagabondând o lume veche.// (Prin reverii se arată R/ simţind în cifra – o lege!)/ Însingurat de-a nu fi cer/ nu poate viaţa-mi să te nege!”

L-am reîntâlnit, la Suceava, după câteva decenii de absenţă. Trecerea timpului nu-l schimbase defel. Acasă, omul legii era la fel de blând şi de înţelegător ca pe vremuri poetul de la „Corso”.

Era Jimmy, acelaşi Jimmy cu surâsul său uşor stingher. Cei patru copii pe care îi avea făcuseră din poet, dar şi din judecător , un căluţ cu coama împodobită cu un şirag de mărgele colorate, un ponei pe care-l călăreau pe rând, făcând atâta gălăgie, încât orice conversaţie devenea caducă. La un moment dat, am vrut să-mi ofer spinarea pentru parte din povara gălăgioasă pe care poetul o purta în cârcă sa. Văzând că atentez la jocul lor, copiii au fugit din sufragerie, ascunzându-se în seră. De acolo, se scălămbăiau la mine strâmbându-se în fel şi chip. De ce nu mă primeau copiii, ca pe Tudor, în cercul lor?!