În deja îndepărtata mea
copilărie, la sfîrşitul anilor
1960 şi începutul anilor
1970, membrii, pe-atunci
numeroşi, ai familiei mă
distrau cu recitarea unor
poezii amuzante, mai ales
de Topîrceanu şi Minulescu,
mai puţin de Coşbuc, Alecsandri
şi Eminescu, mai deloc de
Arghezi care „s-a dat cu ăştia”.
Ţin minte, deşi eram foarte
mic, că la aflarea, din ziar, a
veştii morţii poetului de la
Mărţişor, bunica mea a observat
sec-olteneşte „muri şi Arghezi”,
iar bunicul meu a făcut un
comentariu, presupun sarcastic,
pe care nu l-am înţeles.
Aşadar, am crescut printre textele
reproduse din memorie de cei din
jur. Vedeau că îmi plac poeziile.
Ştiam multe texte, chiar strofe din
Divina Comedie şi, evident, Trei
culori recitate cu mult patos de
bunicul meu patern. Trei culori nu
era încă imn şi nu fusese „adaptat”.
Între poeziile pe care le-am auzit
şi deprins atunci erau şi două „trăsnăi”
urmuzian-dadaiste de Grigore Cugler.
Mă distrau pe la 9-10 ani la fel de
bine ca pe fiul meu azi, la aceeaşi
vîrstă. Unul era despre „fata morarului
din Sussex” care „iubea întunecatul
vrăbioi” şi atingea hazul maxim cu
versul: (morarul) „Privea pe cer
invazia de şoareci”. Alteia nu-i
cunoşteam titlul (care este Decan
al Majestăţii). Cînd am mai crescut,
am aflat de ce, la rostirea acesteia
din urmă, adulţii din jurul meu,
rîdeau cu înţeles şi satisfacţie.
Poemul avea o „cheie”, o interpretare
străvezie pentru ei. Azi e mai greu
vizibilă.
Scria poetul Ştefan Baciu: În 1925
(…) Apunake ieşi la iveală şi începu
să se lege de toată lumea. Trecură
anii (…) şi în 1946 Apunake ieşi
din nou la iveală sub un aspect puţin
diferit (sublinierea mea) de cel din
1925 în Editura VATRA. G. Cugler,
diplomat la Oslo, căsătorit cu o suedeză,
nu a mai revenit în ţară, scriind
ministrului de Externe Ana Pauker,
abia instalată în 1947: Faţă de
noua orientare politică a guvernului
român, care se îndepărtează de
convingerile şi sentimentele mele,
vă rog a-mi accepta demisia. G. Cugler
s-a stabilit apoi la Lima, unde a
exercitat şi profesiunea de interpret
muzical (prim-violonist al filarmonicii
peruviene).
Să ne amintim primele două strofe
din Decan…, remodelate cifrat în
1946 :
Am scalpat celebritatea
geamandurii de cristal
Şi-am încins întreg pământul
cu reflexul mâinii mele,
Împănând tricofisiţii unui Rege
fără piele
În slănina parcelată a tarifului
vamal.
Samuraiul se întinde ca o glandă
de granit.
Rübetzahl mi-a spus: vreau pipi
şi şi-a pus paltonu-n stele
Unde eşti, privighetoare
a vaniliilor mele,
Catapodică madamă cu dinam
la răsărit?
Cine vorbeşte aici, la persoana
întîi? Cine a scalpat celebritatea
geamandurii şi a încins întreg pămîntul?
Pentru cei care-mi reproduceau textul
(din memorie!) era clar: Stalin. El
împăna „tricofisiţii” (adică supuşii)
unui Rege cu majusculă, dar rămas
fără prerogative (M. S. Regele Mihai)
în slănină raţionalizată („parcelată”)
după „tarif vamal”. NU slănina îi
împăna pe ei, ci invers. Soarta
celor care s-au pus cu noii stăpîni
ai lumii a fost jalnică: Samuraiul
(japonez) s-a pietrificat „în granit”,
iar Rübetzahl (un gnom legendar
german cam prostovan) a dispărut
din peisaj şi a cedat haina „stelelor”.
Cine să fie Rübetzahl? Unul care era
poreclit astfel – numai pe şoptite –
de însuşi poporul său: Hitler. Îşi
dăduse „paltonul” stelelor (şi dungilor)
americane. Şi pe cine o cheamă cu
dor omul „de oţel”, cu mînă uriaşă?
Evident, pe „privighetoarea vaniliilor”,
favorita care era antrenată şi dădea
lumină graţie unui „dinam” aflat la
Răsărit, de-acolo de unde ne învăţa
şi Sadoveanu (1945) că vine lumina.
Deci pe cea „catapodică” (prefixul
„cata” = în jos, catapodică = subpodă
reasă), un epitet de toată savoarea!
Pe, aţi ghicit, Ana Pauker însăşi.
Finalul este şi el revelator pentru
portretul „prototipului Macac”, cum
e numit în altă strofă acelaşi tătuc:
Lumea întreagă derapează,
mirosind a feerie
Spre Decanul Majestăţii,
Condotierul fantezie
Luminos şi invizibil ca un astru
rătăcit.
În 1946, lumea era în plin derapaj
sub biciul decanului, condotierului de
fantezie care, deşi luminos nevoie mare,
era invizibil. Grigore Cugler i-a zis-o
criptic şi apoi, din fericire, s-a salvat
găsind libertatea, departe de răsăritul
„luminos”. Ba chiar în sens opus, în
ţara unde deja se născuse (1936) şi
copilărea Mario Vargas Llosa.
