Unchiul Eddy, căruia i se spunea aşa de la Eduard, evident, şi Mereuţeanu, ardelean fiind, din Mereuţi, - tatăl său cunoscut avocat de stânga - fusese un băiat răsfăţat, născut înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

Tânăr, frumos, înalt, voinic, cu părul castaniu, tuns scurt, - un castaniu spre blond, pe care îl răsucea mereu-mereu, inele-inele, cel mai des cu degetul drept arătător, purtând pe inelar o splendidă camee prinsă sub încheietura degetului cu un arc de aur lat.

Astfel avea în jurul capului, - din cauza acestor ineluşe făcute, în momentele lui de meditaţie şi de adâncire în gânduri - un fel de coroniţă de premiant care nu trecea de borurile pălăriei sale tiroleze. O slăbiciune a lui, (până ce fusese primit în partid) ultimele clase le făcuse la Viena trimis de ta-su, unde stătuse vreo patru ani.
Era şi motivul pentru care, reîntors în România, sub dominaţia sovietică, avusese de pătimit, - deşi faptul că era român şi cu tatăl de stânga şi că în 1946 venise în ţară de bună voie, era un argument pentru patriotismul şi intenţiile sale cele mai bune...

La ruşi, se ştie, asta nu merge. Dar faptul că vorbea bine limba germană, precum şi darul pe care, cert, îl avea, de a scrie... îl absolviseră în cele din urmă de bănuieli... Până când, repede, prin anii '60, fermecător, plin de calităţi, cum era şi introdus în lumea nouă, - politică ar fi prea mult zis, - lumea simplă, mitocănească, neştiind nici să ţină o furculiţă în mână, ori să apuce un pahar... în fine, faţă de toţi aceştia, el, Eddy, era un tip de proletar îngrijit şi cu maniere, totuşi.

Până prin 1967-68 făcuse o frumoasă carieră de jurnalist. Scris bine, repede, frumos, cu citate dese şi mai rare din clasicii marxismului, de Lenin pomenea mai rar... O vâlvă fusese anul evenimentelor petrecute în Ungaria, noiembrie 1956, când scrisese primul său articol contra revizioniştilor maghiari, primul şi ca dată a apariţiei. De atunci fusese luat la ochi şi începuse urcuşul...

în 1971 fusese numit secretar de ambasadă în Berlinul de est, RDG. Apoi, corespondent de presă la Viena, la Roma. Numele său era acum cunoscut în mai toată Europa. I se zicea... (un nume american, de epocă, celebru) - "de la Bucureşti". Cutare (americanul) de la Bucureşti!...
Nu accepta să fie criticat de alţii. Doar el avea acest drept şi, de aceea, el, ca inventator al atâtor poveşti despre alţii, ajunge să se povestească numai pe sine...

Stăpânit de o veşnică remuşcare, ale cărei motive el le interzicea altora să i le spună, numai având dreptul - decât el! - să se autodenunţe...
în ziua aceea era proaspăt venit de la Viena şi se adunaseră o groază de prieteni, admiratori, să-i sărbătorească succesele. în sala unui mare hotel din centru, unde, după ce el luase cuvântul, încet-încet începuse să se răspândească un miros fetid care creştea, creştea, în timp ce Mereuţeanu vorbea, oarecum crispat, palid şi cu o dicţiune anevoioasă... Ceva insuportabil. La un moment dat se oprise şi începuse să-şi facă în cap ineluţe-ineluţe, părul pe care şi-l păstra şi acum tuns scurt, cu acea coroniţă din jurul capului înconjurându-i-l asemeni unui cerc de inele, acum mai stinse la culoare, lăsând să se vadă locul unde se apăsa şapca proletară... Pe degetul arătător, tot mai purta cameea prinsă la încheietura degetului de un arc lat de aur.

Erau singurele lucruri din înfăţişarea sa care, curios, rezistară unei deveniri prăpăstioase...

Mirosul acela fetid sporea. Lumea strânsă în sală ducea batista la nas, femeile şi cei ce purtau asupra lor acest semn al unei purtări apuse...
Eduard Mereuţeanu cu amândouă mâinile în cap, răsucindu-şi inelele întărite de sudoarea ce-i acoperise şi obrajii părea un rege cu coroniţă pe cap, ce părea la locul ei şi peste moarte ce întârzia puţin să vină şi să-i cuprindă întreg trupul, neîmbătrânit. Dar ce se dovedise incapabil să facă faţă unui rău, văzând în jur altă realitate, alta decât cea eternă şi, oarecum, transcendentală.