n-am citit înainte de 1990 nicio carte de
„ştiinţe politice”. Marea mea grijă, ca şi
a prietenilor mei apropiaţi, era să
n-avem de-a face cu „ăia”. Să nu ne expunem idioţeniilor
livrate de propaganda de partid, să nu ne murdărim
participând la ritualurile ideologice ale comuniştilor.
Citeam, în schimb, multă literatură şi ne pasam
unii altora ediţii în limbi străine ori editate în interbelic
ale filosofilor clasici. Mi-au trecut prin mână, din
categoria lucrărilor cu teme politice, şi câteva cărţi de
Nae Ionescu (volumele tipărite ale prelegerilor sale
şi culegerile de articole). Deşi cel care mi le împrumutase,
un profesor pensionar, vorbea de un „geniu”, mie mi
se păreau opera unui megaloman exaltat (aşa cum mi
se pare şi azi). Cam pe acolo îl plasam şi pe Nichifor
Crainic şi ale sale Puncte cardinale în haos, iar Cranii
de lemn, de Ion I. Moţa, sunau la fel de isteric precum
cuvântările lui Ceauşescu la plenarele PCR.
Cele câteva surse oficiale – precum colecţia
„Idei contemporane” – ce propuneau variante edulcorate
de comunism erau tentative de a machia realitatea
în culori mai puţin stridente. „Marxismul revizionist”
vindea aceeaşi marfă otrăvită unui public căruia
practica leninist-stalinistă îi provoca oroare. Aşa mam
lecuit, pe vecie, de escroci ca Herbert Marcuse ori
demenţi ca Louis Althusser ori Noam Chomsky. Despre
„politologi” români nici nu putea fi vorba, aşa că
mi-au rămas complet străine „operele” lor – dacă
vor fi existând. M-am lăsat păcălit o singură dată,
în timpul studenţiei. Am devorat atunci rafturile
doldora de cărţi ale gânditorilor, eseiştilor şi criticilor
literari francezi. Dintre ei, se desprindea ca o voce
inconfundabilă, de scriitor adevărat, cea a lui Roland
Barthes. Cred şi azi că pagina lui sună minunat, că ar
fi putut fi un mare critic şi istoric literar. Din
păcate, a cedat lenei de gândire specifică marxismului,
tentaţiei de a rezolva simplu şi repede orice problemă.
Atunci când nu era grăbit, ca în S/Z, Fragments
d’un discours amoureux, în cele două explorări ale
vieţii şi operei lui Michelet, în „autobiografia” Roland
Barthes par Roland Barthes sau în eseul despre
fotografie, La chambre claire, rezultatele erau seducătoare.
În schimb, n-am citit nimic mai fals intelectual decât
Éléments de sémiologie şi mai respingător moral
decât postumul Journal de deuil.
A trecut multă vreme până când să-mi dau
seama că toate aceste personaje, în aparenţă atât de
diferite, aparţineau aceleiaşi familii. Fiecare în parte
ilustra patologii ale stângii din secolul al XX-lea.
Comunismul, fascismul, nazismul sunt denumirile
sub care totalitarismul şi-a croit drumul în vremi de
restrişte: întotdeauna după un cataclism istoric,
întotdeauna cu violenţă şi promiţând zgomotos
fericirea universală. Am făcut această scurtă trecere
în revistă cu gândul la revanşa luată, mai ales după
anul 2000, de studiile şi cercetările ce proslăvesc (sau
exonerează de crime) comunismul. În ciuda contribuţiilor
unor Leszek Kolakowski, Richard Pipes, Czeslaw
Milosz, Soljeniţîn, în ciuda accesului la arhivele
partidelor comuniste şi ale instituţiilor sale represive,
iluzia comunistă n-a pălit. Vladimir Tismăneanu a
scris cărţi de-o claritate morală desăvârşită nu doar
despre comunismul românesc, ci şi, în perspectivă
comparatistă, despre cel mondial. Echivalarea pe care
o face între comunism şi fascism, ca metode prin care
„diavolul lucrează în istorie”, este, în multe privinţe,
deschizătoare de drumuri. Recenziile dedicate cărţii
în presa culturală şi academică occidentală, traducerea
ei în mai multe limbi străine – mă refer la The Devil
in History, apărută la University of California Press
– vorbesc despre valoarea ei simbolică: o implacabilă
condamnare a extremismului de stat.
Dar astfel de lucrări nu se înscriu în mainstream-
ul (mai bine zis, în bulk-stream-ul) ştiinţelor
politice internaţionale. Dac-aş identifica o poziţie
majoritară, covârşitor majoritară, aş afirma că lucrările
autorilor din generaţiile mai tinere sunt, aproape fără
excepţie, încercări perverse de a scoate comunismul
din categoria ideologiilor criminale. Dacă în urmă cu
câţiva ani, lunatici de speţa Slavoj ŽiŽek erau păsări
exotice, astăzi direcţia leninistă pe care o ilustrează
– cu tot ce înseamnă ea: resentiment, terorism politic,
ură de clasă, metode radicale de exterminare a inamicilor
reali ori imaginari – pare să fi preluat puterea atât
în mediile academice occidentale (îndeosebi americane),
cât şi în programele editoriale susţinute de universităţile
„progresiste”.
Metodele de scriere a lucrărilor urmează un
traseu bine stabilit. Cea mai mare parte dintre ele
vizează interpretarea lumii, a existenţei, a fenomenelor
culturale şi sociale prin grilă exclusiv marxistă. Tot
ceea ce iese din fruntariile reducţionismului marxist
e taxat drept periculos, iar comunitatea vigilentă
nu ezită să ia măsuri radicale. Nu e săptămână în care
să nu afli de vreo execuţie ori răfuială în mediul
universitar, prezentate în presă cu lux de amănunte.
Înţeleg prin asta nu doar „demascările” publice ori
marginalizările celor ce îndrăznesc să nu jure pe biblia
marxisto-leninistă, ci şi eliminarea brutală din corpul
academic. Standardizarea limbajului, sărăcirea
voluntară a gândirii, impunerea cu violenţă a dogmelor
corectitudinii politice (un compendiu de marxismleninism-
stalinism) sunt comandamente care
reglementează în cele mai mărunte elemente
comportamentul social.
Există, evident, şi metode mai subtile.
S-au publicat în ultima vreme lucrări care, în
aparenţă, se referă la malignitatea sistemului
comunist – cel puţin dacă te iei după titlu şi
tabla de materii. În realitate, autorii comit o serie
de fraude semantice – unele grosolane, altele subtile.
Ca, de pildă, folosirea cu obstinaţie a sintagmei „poliţie
secretă”, în locul aceleia, conforme realităţii, de „poliţie
politică”. Că s-a numit NKVD, KGB, Gestapo, Securitate,
Stasi etc. n-a fost vorba niciodată de instituţii „secrete”.
Dimpotrivă, ele au fost cât se poate de „publice”. Au
fost create prin lege, angajaţii primeau salarii şi pensii
de la stat, aveau sedii oficiale şi, mai ales, scopuri ferm
statuate: reprimarea juridică ori fizică a tuturor celor
care nu mărşăluiau în cadenţa impusă de partidul
totalitar (nazist, fascist, comunist).
Ceea ce se urmăreşte printr-o astfel de denumire
e, cum spuneam, tăierea legăturii dintre ideologia
comunistă şi metodele brutal-criminale ale braţului
său înarmat. Cititorului neavizat (cel tânăr de azi şi
cel din viitor) i se livrează o poveste care sună cam
aşa: a existat o formă minunată, idealistă, generoasă,
de organizare ideologică şi statală, numită comunism.
Ea a adus fericirea tuturor, instaurând egalitatea
deplină şi asigurând prosperitatea generală şi eternă.
Evident, se mai întâlneau şi unele mici imperfecţiuni.
De pildă, „poliţia secretă”. Din ea făceau parte nişte
băieţi răi, chiar violenţi, care, din când în când, comiteau
abuzuri: mai torturau, mai schingiuiau, mai ucideau.
Evident, fără ştiinţa statului comunist, prea ocupat
să reverse daruri asupra umanităţii. „Poliţia secretă”
era, aşadar, un fel de ONG de subterană (că doar de
aceea era „secretă”!), ce-şi făcea de cap beneficiind de
binecunoscuta „libertate de asociere” caracteristică
societăţii comuniste!
Ei bine, astfel de trucuri grosolane prind. Încetul
cu încetul, ni se va demonstra că instrumentele
diabolice ale statului totalitar comunist nici n-au
existat. Că ele sunt pure invenţii ale detractorilor
lui Marx şi Lenin. Comunismul era o societate a libertăţii
depline, aşa că doar prin abuz (şi nu prin metode
implementate cu cinism chiar de către cei aflaţi la
putere) personaje rău intenţionate, nişte oengişti
nasoli, au instaurat teroarea. Dar ei n-aveau nicio
legătură, absolut nicio legătură, cu imaculata ideologie
comunistă. Veţi spune că delirez, că aşa ceva nu e
posibil. Eu zic să mai aşteptăm câţiva ani. Nu prea
mulţi, pentru că tovarăşii sunt harnici. Pe cât de
sceleraţi, pe atât de harnici.
