În a doua parte a secolului al
XIX-lea, doi artişti mari
polonezi s-au impus prin
creaţile lor pe pământ
românesc. În domeniul
sculpturii, un loc de seamă,
de departe, l-a ocupat Wladimir
Hegel (1839-1918), fost profesor
de sculptură la Academia de Arte
Plastice din Bucureşti. Aceasta
la îngemănarea celor două secole,
iar în perioada 1898-1902 a fost
profesor al lui Constantin Brâncuşi.
După nume, renumitul dascăl şi
artist era luat drept german. În
schimb, el venea în România
cu o bogată tradiţie poloneză în
sculptură, trăgându-se dintr-o
familie renumită de sculptori,
cu opere de referinţă pe Vistula.
Hegel a ajuns în România din
Franţa, acceptând propunerea pe
care i-a făcut-o V. A. Urechia. Destul
de repede a intrat în atenţia Curţii
regale şi a câştigat numeroase
concursuri. Este autorul unor lucrări
monumentale emblematice la Bucureşti,
la Iaşi şi în alte oraşe.1
Al doilea a fost muzicianul Zdzislaw
Lubicz (Skibowski), pianist şi compozitor.
Şi acesta, interpret de seamă la Curtea
Regală, înaintea pomenitului Hegel
de mai sus, în anii ‘80 ai secolului al
XIX-lea, artist care s-a bucurat de
sprijinul şi aprecierea reginei Elisabeta,
poeta Carmen Sylva. Cea mai cunoscută
compoziţie a lui a fost Vârful cu dor,
după libretul reginei, manuscrisul
fiind declarat pierdut. În schimb,
notele au fost găsite la Sibiu, oraşul
în care opera a fost jucată în 1879 şi
1895 /în versiunea românească/,
traducerea din germană în româneşte
aparţinând lui Mihai Eminescu, aspect
mai puţin cunoscut. Abia spre sfârşitul
secolului al XX-lea notele respective
au fost citite şi interpretate cu
mare acribie de cunoscutul muzicolog
Octavian Lazăr Cozma.2 Potrivit analizei
distinsului specialist avem de-a face
nu cu o o p e r ă, ci cu „o baladă cantată”,
de fapt cu „o muzică monotonă,
lâncedă, prea puţin dramatică”. 3
Totodată, profesorul şi muzicianul
Octavian Lazăr Cozma consideră
că apelarea compozitorului Zdzislaw
Lubicz la folclorul românesc, mai ales
la horă n-ar fi cea mai fericită, ci
superficială. La cele de mai sus exegetul
adaugă faptul că receptarea operei
de contemporanii lui Lubicz nu a fost
în presa vremii dintre cele mai fericite,
mai ales în publicistica bucureşteană,
care a scris pur şi simplu că: partitura
nu s-a „nimerit a fi pe gustul publicului”.4
Azi, lucrarea nu mai are decât o
valoare documentară, edificatoare
totuşi în ceea ce priveşte începuturile
componisticii în România. Se pare
că din creaţia lui Lubicz mai importante
rămân cele Şase rapsodii pentru pian,
scrise de autor după despărţirea de
Curtea Regală, episod la care ne vom
referi mai pe larg în eseul nostru
Despre compozitor, în afară de
locul şi data naşterii: Lublin – 1845
– nu cunoaştem alte elemente
semnificative. Amintesc că nimic nu
se ştie cum a ajuns Lubicz pe meleaguri
româneşti şi mai ales cum a fost primit
la Curtea regală în 1875, când Peleşul
încă nu se înălţase, cine l-a promovat
şi mai ales cum de s-a investit în el
atâtea speranţe, încât spre sfârşitul
secolului s-a scris:/Lubicz/ a făcut
pentru muzica românească ceea ce
Liszt pentru cea ungurească.5
Cert este că în unele din rapsodiile
româneşti pentru pian aparţinând
lui Lubicz întâlnim factura lisztiană.
Se pare că pe gusturile protipendadei
româneşti au rămas în principal
liedurile sale, compuse pe versurile
reginei Carmen Sylva. Acestea însă
n-au rezistat la proba timpului.
Înlăturat ce Carol I de la Peleş,
printr-o întâmplare nefericită, pe
care o vom prezenta, Lubicz nu se
desparte de România; polonezul
ajunge profesorul generaţiei strălucite
de românce pianiste, care se vor
impune pe firmamentul românesc şi
internaţional la îngemănarea celor
două secole. Printre acestea se enumeră
Constanţa Erbiceanu, un nume de
referinţă în secolul al XX-lea. Tânăra,
care se trăgea dintr-o renumită familie
de intelectuali români, a început
învăţământul pianistic cu Zdzislaw
Lubicz. Ea a studiat cu acesta şase
ani în ţară. El a fost cel care a îndrumat-o
şi format-o în tehnica pianului, inclusiv
în asimilarea unui repertoriu consistent.
Abia în 1893 Erbiceanu a plecat la
Leipzig. Aici îşi va continua studiile
muzicale, cu renumiţii profesori de
pian, printre care: Carl Reinecke şi
Johannes Weidenbach. Cel din urmă
îi va spune în 1898: „Nu mai am ce
să te învăţ“. Constanţa Erbiceanu va
susţine examenul de absolvire în
acelaşi an, primind menţiunea
„ehrenvoll” (cu onoare). Tot în 1898
se va întâlni cu pianisul Maurice
Moszkowski (de origine evreu polonez
din Wroclaw), sub auspiciile căruia
a debutat în 1900, în sala de concerte
Erard din Paris şi cu care va întreţine
relaţii cordiale muzicale decenii
de-a rândul.
În 1904, Constanţa Erbiceanu
s-a stabilit pentru un timp la Berlin,
unde şi-a aprofundat studiile de
muzicologie, urmând cursurile Facultăţii
de Filosofie şi susţinând, în paralel,
o bogată activitate concertistică.
La Londra a concertat sub îndrumarea
maestrului Moritz Moszkowski, care
i-a dedicat Concertul său pentru pian
şi orchestră. În această perioadă s-a
împrietenit cu compozitorul german
Max Reger. Din 1929 a fost numită
profesor la Conservatorul din Bucureşti,
dedicându-se activităţii pedagogice,
fiind una dintre întemeietoarele şcolii
pianistice româneşti, creatoarea
„metodei Erbiceanu”. Şi numai pentru
performanţa de a-i îndruma primii
paşi, Lubicz intră – opinia noastră
– în istoria pianisticii româneşti.6
Revenind la „eroul” nostru,
compozitorul şi pianistul polonez
Zdzislaw Lubicz mai există speranţa
că, la 150 de ani de la construcţia
Peleşului să devină accesibile Arhivele
acestui important edificiu cultural,
imposibil de studiat de zeci de ani.
Personal, de un deceniu bat drumurile
în zadar pe Furnica.
Cert este că în perioada 1875-
1880 în Ţările Române s-a dat o luptă
acerbă între cultura muzicală românească
şi opera italiană, cea din urmă reuşind
să se împământenească solid, fără a
aduce nimic de substanţă la Bucureşti
începând cu 1844, iar la Iaşi şi Craiova
cu un an mai târziu. Ca orice Instituţie
străină, opera italiană urmărea numai
câştigul facil, şi de aceea promova
un reportoriu anost, susţinut de
cântăreţi mediocri şi cu o slabă factură
şi pregătire muzicală.7
Câteva decenii mai târziu, în lupta
pentru promovarea unei veritabile
opere naţionale găsim angajaţi o
seamă de nume reprezentative ale
culturii româneşti, în primul rând,
libretişti de talia lui Ion Luca Caragiale,
Dimitrie Ollănescu-Ascario, Iuliu
Roşca, Frederic Dame, Carmen Sylva
(la Bucureşti) şi Iacob Negruzii,
Gheorghe Benjescu Dabija, Nicolae
Beldiceanu (la Iaşi). Printre compozitorii
acelor timpuri s-au impus: Eduard
Caudella, Gustaw Otremba (militar,
medic şi compozitor polonez), Eduard
Wachmann, George Stepfănescu,
Constantin Dimitrescu şi Zdzislaw
Lubicz. Printre interpreţii lirici îi
amintim pe Constantin Bărcănescu,
Dimitrie Popovici-Bayreuth, Elena
Teodorini, Carlotta Leria.
Urmare a promovării în 1877 a
noii Legi a Teatrelor Naţionale,
concepută de Ion Ghica /1816-1897/
– fost diplomat, prim-ministru şi
preşedinte al Academiei Române –
s-au creat premisele necesare pentru
a se stimula promovarea creaţiei
autohtone; de atunci opera comică
şi vodevilul au fost tratate ca lucrări
dramatice. Aceasta face ca la Bucureşti
compozitorii Alexandru Flechtenmacher,
Zdzislaw Lubicz şi Mauriciu Cohen-
Limaru să lanseaze, în ordine, pe
piaţă primele opere originale: Fata
de la Cozia, Vârful cu dor şi Visul
Dochiei, iar la Iaşi Eduard Caudella
şi dr. Gustaw Otremba operele comice
şi operetele: Olteanca, Fata răzeşului,
Hatmanul Baltag, despre care Mihai
Eminescu – ca recenzent muzical –
îşi va exprima admiraţia, inclusiv
despre Zdzislaw Lubicz pe care l-a
cunoscut în preajma reginei Elisabeta.
A fost exact perioada în care, urmare
şi a demersurilor mentorului său,
Titu Maiorescu, Eminescu a fost
introdus în cercurile Palatului Peleş,
cu scopul de a asigura traducerea
din germană în limba română a
libretului scris de Carmen Sylva:
Vârful cu dor – compoziţie semnată
de compozitorul polonez, Zdzislaw
Lubicz (Skibowski). Premiera operei
a avut loc la 25 ianuarie 1879. Aşa
îi găsim pe Eminescu şi pe Lubicz
aşezaţi la temelia scenei lirice din
România. Cu regret însă, opera a fost
cântată în limba italiană! Traducerea
în limba lui Petrarca fiind asigurată
de bibliotecarul Universităţii din
Bucureşti, L. F. Paganini.
Mihai Eminescu a fost destul de
critic în ziarul Timpul în legătură cu
o altă lucrare montată atunci: Visul
Dochiei, considerată a fi: – „o tarara
lungă de declamaţii asupra lui Ştefan,
Mircea, Mihai Viteazul, care se sfârşeşte
prin defilare de dorobanţi şi vânători
(...) cât şi rara gratitudine care se
pomeneşte de armată, făcând-o chiar
să defileze în persoană, fără să se
pomenească un cuvinţel de creatorul
ei” etc. etc.
Se ştie că scriitoarea Mite Kremnitz,
cumnata lui Maiorescu, a fost cea
care a relatat unele elemente esenţiale
legate de apropierea poetului Mihai
Eminescu de Curtea regală, cât şi de
persoana ei. De la aceasta cunoaştem
că poetul i-a dedicat şi unele poezii.
Printre altele a mai menţionat: „După
ce ieşi din ospiciul de la Viena şi,
în drum spre Iaşi, (Eminescu) se opri
o zi la Bucureşti – o petrecu aproape
toată cu noi – l-am dus la regină care-l
îmbărbătă din toată inima.”
S-a discutat, probabil, nu numai
despre traducerea unor poezii germane
în limba română, dar şi despre proiectul
mult mai amplu legat de opera Vârful
cu dor. Muzicologul Viorel Cosma,
în lucrarea menţionată, consideră că „un rol important, în întreţinerea
relaţiilor cu Palatul regal în general
cu regina, în mod special l-a avut
şi marele critic literar ieşean, mentorul
principal al poetului în toate proiectele
creatoare de anvergură”, lucru confirmat
şi de o seamă de epistole.8
În desfăşurarea evenimentelor de
la Peleş s-a produs un oarecare scandal
în care a fost implicat compozitorul
Zdzislaw Lubicz şi Livia, fiica lui
Maiorescu din prima căsătorie cu
Klara Kremnitz. Aspectele respective
le-a relatat şi Veronica Micle, care
i-a scris, în septembrie 1882, lui
Eminescu: Adjutanţii M/ajestăţii/ Sale
împreună cu domnişoarele trăiau toţi
în concubinaj. Regele are însă obicei
de-a pune pe aceste domnişoare să-i
descifreze depeşele. Din nefericire
pentru ele – toate plecaseră însă în
pădure cu galanţii lor – nimeni nu
era decât Regina acasă. Regina se
pune de descifrează ea însăşi depeşa
şi-şi pune mâinile în cap. În sfârşit
rege şi regină pleacă în pădure, la
pavilionul de vânătoare şi ce găsesc...?
Întreaga companie de domnişoare
de onoare lucrată ca după comandă
de întreaga companie de adjutanţi.
Scandal! Printre domnişoarele de
onoare se afla şi Livia Maiorescu,
împreună cu iubitul ei, Zdzislaw
Lubicz. Aşa s-a ajuns la despărţirea
celor doi, respectiv la desfacerea
contractului tânărului compozitor
polonez cu Curtea regală.
Azi, puţină lume mai ştie că Livia
Maiorescu se număra printre personajele
cele mai cunoscute şi iubite dintre
membrii Junimii, că Ion Creangă i-a
dedicat acesteia volumul său drag:
„Amintiri din copilărie” etc. Era o
fată cultă care nu doar că îl ajuta din
plin pe critic la tipărirea cuvântărilor
şi lucrărilor sale literare, dar personal
Livia traducea pentru „Convorbiri
literare”. Tinerei nu îi lipsea nici
talentul muzical, vocal şi pianistic,
şi se manifesta ca un maestru de
ceremonii la serbările organizate de
familia ei la Bucureşti şi Iaşi, inclusiv
pe scenele teatrale, dar mai ales la
Peleş. Pe Eminescu Livia îl trata cu
mare afecţiune. Ca fiică a lui Maiorescu,
apreciată pentru gingăşia şi cultura
ei, nu i-a fost greu să ajungă sub
protecţia reginei, care avea să o
accepte în calitate de domnişoară de
onoare la Curtea lui Carol I. În
plus, s-a dovedit a-i fi de un real folos
asigurând o aură tinerească, alături
de pianistul polonez, Zdzislaw Lubicz,
serilor muzicale de la Peleş.
Întâmplarea descrisă de Veronica
Micle în scrisoarea adresată lui
Eminescu în septembrie 1882 era nu
numai verosimilă, dar ea coincidea
şi cu scandalul produs de divorţul
înaintat de Maiorescu mamei sale
– Klara Kremnitz – după douăzeci de
ani de căsnicie (dovedindu-se că şeful
Junimii trăia şi cu Mite, sora ei!) şi
despre al cărui concubinaj se bârfea
din greu de către gureşele doamne
din Bucureşti. Este îndeobşte cunoscut
că scriitoarea germană, Mite Kremnitz
a fost cea care i-a redactat regelui
voluminoasele lui caiete de amintiri,
dar pe ascuns i-ar fi făcut şi acestuia
un fiu, soţul ei fiind important medic
la Curte.
Există şi o altă variantă a scandalului,
reluată recent în presă, respectiv
că atunci când spiritele se încingeau
la reuniunea de la palat, cei doi tineri
/Lubicz şi Livia Maiorescu/ se furişau
împreună, departe de ochii lumii,
prin cotloanele Peleşului, lucru care
nu putea să scape privirilor aghiotanţilor
regelui /neînfricaţi apărători şi ai
onoarei coroanei/, aşa că vajnicii
apărători l-au informat pe suveran.
O admonestare severă va cădea
peste tinerii îndrăgostiţi, protejat fiind
„sfetnicul” apropiat al regelui, Titu
Maiorescu, în jurul căruia circulau cele
mai picante bârfe. Şi alte aspecte au
fost date în vileag în anii noştri şi care
abia acum pot fi citite în Jurnalul
suveranului. Astfel, la 30 septembrie
1886, Carol a notat sec în însemnările
lui. „Lubicz, care ar fi venit pentru
muzică, a fost găsit seara târziu în
castel, aici, în rendez-vous cu Maiorescu
(Livia). Istorie incompletă,
care va trebui ţinută la secret. A fost
concediat”. Într-o însemnare din 31
decembrie 1886, regele precizează că
s-a găsit asupra îndrăgostitului (Lubicz)
o scrisoare compromiţătoare.
„Bucureşti. Vineri, 19/31 decembrie
1886. Ceaţă, frig umed.
Elisabeta anunţă că la Lubicz a fost
găsită o scrisoare prin care Livia e
total compromisă. După-amiaza,
audienţe. Livia Maiorescu demisionează
din postul de domnişoară de onoare,
părinţii ştiu totul. Ea pleacă din
Bucureşti, împreună cu mama ei”.
Exact în acele zile, Titu Maiorescu
divorţează – la rându-i – de prima
soţie, Klara Kremnitz. Aşadar, scandal
în toată regula! Şeful Junimii va
consemna şi el în jurnalul său despre
contactele avute cu Coroana, fără a
pomeni însă despre scandalul amoros
de la Sinaia. El menţionează doar că
a fost primit în audienţe de Elisabeta
şi de Carol, fără a da nici un fel de
detalii. Aminteşte (ce amănunt
insignifiant!) – despre plecarea cu
două ore întârziere a trenului Orient-
Fulger spre Berlin, cu care fosta soţie
şi Livia, trecută de partea mamei, a
avut loc. Se mai ştie că în ajunul
plecării, fosta domnişoară de onoare
la Palat a primit din partea reginei
Elisabeta, printr-o persoană de
încredere, un cadou simbolic: portretul
său pe care era scris – „Mai tare ca
soarta!”...
Şi, se va dovedi, că odrasla lui
Maiorescu va învinge soarta vitregă,
tot cu ajutorul unui polonez.
Cunoscătoare şi a limbii polone, fiica
şefului Junimii se va căsători peste
ani cu nobilul, Eugeniusz Dymsza,
un individ nu numai de viţă veche,
dar şi de toată isprava în acele timpuri.
Jurnalele împricinaţilor ne ajută
să aflăm că ginerele va face o impresie
dintre cele mai bune politicianului
şi criticului român în plină vogă.
Distinsul Pan Dymsza era absolvent
al Facultăţii de Drumuri şi Comunicaţii
din Sankt Petersburg, ajungând un
fel de Anghel Saligni al Rusiei. Aşa
că el a hotărât să îi construiască Liviei
un palat (o gură de rai) la încrucişarea
drumurilor pe care le străbătea
atât de des pe întinsul imperiu,
dorindu-şi ca Livia să îi fie cât mai
aproape. Pentru draga inimii sale a
înălţat un impunător palat în Lituania,
în localitatea Ilzenberg. De aici, la
izbucnirea celui de Al Doilea Război
Mondial, Livia Maiorescu se întoarce
grabnic în ţară – împreună cu cele
două fiice – şi va muri în 1946 pe
meleaguri româneşti, la Câmpulung-
Muscel. Tinerele s-au întors în Polonia
la sfârşitul războiului, iar mama în
cavoul tatălui său, la Cimitirul Bellu.
Zdzislaw Lubicz a trecut pe nedrept
în uitare, cu toate că se afirmase,
în plan muzical, cum menţionam mai
sus, spre finele veacului al XIX-lea,
cam tot atât cât o făcuse Liszt pentru
unguri. Bineînţeles, prin exprimarea
românismului în rapsodiile şi micile
piese pentru pian compuse de el. La
puţinul care se cunoaşte despre acest
compozitor polonez, nu de mult un
cercetător a venit cu ipoteza că eroul
nostru ar fi fost înmormântat într-o
capelă la Septfonds (Franţa), unde în
anii de început ai celui de-al II-lea
război mondial şi-au găsit locul de
veci şi câţiva militari, morţi pe
când se aflau încartiruiţi într-o mică
bază de tranzit a piloţilor polonezi.9
Supoziţia este alimentată de faptul
că numele Zdislaw Lubicz Skibowski,
deloc uzual în forma aceasta – apare
pe o stelă funerară de acolo, fără
să aibă nici o altă indicaţie în ce
priveşte data morţii, profesia etc.
Iată că şi rămăşiţele pământeşti
se află prea departe de ale Liviei
Maiorescu, singura care a rămas „mai
tare ca soarta!” – îngropată lângă
tatăl ei la Bellu. Mormântul mamei,
Klara Kremnitz a fost făcut una cu
pământul, la Berlin, în timpul ultimei
conflagraţii mondiale.
Nicolae Mareş
Note:
1 cf. Nicolae Mareş, Cultură-Artă-Literatură-
Ştiinţă-Spiritualitate. Eseuri vol. I. pp.
52-69, Opera Omnia TipoMoldova
2 cf. Revista Muzica nr. 3-5/1994
3 Idem, op. cit. p, 94
4 Idem , op. cit. p, 95
5 România Musicală, VIII, 1897, p. 170
6 cf. Lavinia Coman, Constanţa Erbiceanu.
O viaţă dăruită pianului, Bucureşti, Ed.
Meronia, 2005.
7 cf. Viorel Cosma, Eminescu în universul
muzicii, pp. 149-163, Ed. Libra 2000
8 idem. Viorel Cosma, op. cit. pp. 158-
159
9 cf. Lucian Nastasă,Intimitatea amfiteatrelor,
Ipostaze din viaţa privată a universitarilor
„literari” (1864-1948)
