Mircea Gelu
Buta, Intelectuali
îmbisericiţ
i, Editura
Fundaţiei
Anastasia,
Bucureşti, 2017,
242 pag.
după preot, nici o altă fiinţă nu are
mai mult de-a face cu moartea decît
medicul. Dacă lăsăm deoparte
meseriile de îngropăciune propriu-zisă, de la
cea de cioclu la cea a firmelor de pompe funebre,
întîlnirea noastră cu moartea se petrece invariabil
între două muchii: între cruce şi bisturiu. Şi dacă
pompele funebre presupun simple tehnici de
transport al unui hoit dezînsufleţit, fără nici un
răsunet în planul duhului, la medici şi preoţi e
altfel: ei întîmpină moartea după un protocol
de strictă observaţie spirituală. În cazul medicului,
lupta cu deznodămîntul ultim îmbracă trei forme:
calea preventivă, cea paleativă şi, în fine, cea
curativă. La preot, paşii sunt tot în număr de
trei, dar au o cu totul altă natură:
metanoicul, sotericul şi anastaticul.
Medicul e omul lumii, robul
materiei, un soi de inginer al trupului
străduindu-se să prevină boala (latura
profilactică), s-o vindece dacă e posibil
(latura curativă) sau, cînd etiologia
e necunoscută, să-i întîrzie declinul
printr-o puzderie de expediente
terapeutice (latura paleativă). De
pildă, mai toate formele de cancer au
parte de o terapie paleativă, perspectiva
curativă fiind exclusă. Preotul e în
schimb o fiinţă din afara lumii, pe
care o priveşte sub unghiul peripeţiei
prin care va trece sufletul după ce
s-a desprins de trup. Scopul lui e
pregustarea de aici a lumii de dincolo,
iar această pregustare cere o schimbare
lăuntrică (o îmbunătăţire, latura
metanoică), o promisiune de mîntuire
(latura soterică) şi, în sfîrşit, priveliştea
învierii ce va să vie (latura anastatică).
Dacă nu acceptaţi acest punct
de vedere, nu are nici un rost să-l citiţi
pe Mircea Gelu Buta, căci nu veţi face decît să
căscaţi ochii de uimire la uşurinţa cu care un
medic poate împărtăşi viziunea preoţilor. Mircea
Gelu Buta este directorul Spitalului Judeţean
din Bistriţa şi cadru universitar la Facultatea de
Medicină de la Universitatea „Babeş-Bolyai”.
Nimic nu-i repugnă mai drastic decît separarea
actului medical de oficiul preoţesc, dovadă
devoţiunea cu care a ridicat un paraclis în incinta
Spitalului Judeţean şi stăruinţa cu care s-a ocupat
ca în fiecare salon o icoană să atîrne pe perete.
Pe vremea cînd Bartolomeu
Anania trăia, amîndoi
organizau anual la Bistriţa
un simpozion al cărui
titlu era grăitor: „Medicii
şi Biserica“.
Pe scurt, educaţia
creştină pe care Mircea
Gelu Buta a primit-o în
familie nu a fost alterată
de înrîurirea sterilă a
medicinei alopate.
Să nu ne facem iluzii:
în facultăţile de
M e d i c i n ă ,
atmosfera
dominantă
e cea a unui
ateism făţiş,
potrivit căreia
omul e o soma
(trup) căreia
nu i se poate
depista un
p s y c h e
(suflet), prin
urmare toată
trăncăneala
teologică pe seama
despărţirii
sufletului de trup
e o bazaconie
născocită de popii
cei perfizi, a căror
viclenie vrea să
sucească minţile
prostimii. La o aşa
obtuzitate, Mircea
Gelu Buta răspunde ferm: avem un suflet de a
cărui tensiune depinde în mare măsură sănătatea
trupului, iar tensiunea sufletului nu se întreţine
prin binefacerile tehnicii moderne, ci prin post,
rugăciune, pocăinţă şi
participarea la tainele bisericii.
Un intelectual care e în stare
să îmbrăţişeze această
convingere se va apropia de
biserică cu alţi ochi decît licărul
cinic al scepticului modern,
care, pufnind mereu cînd
aude de popi, nu pierde niciodată
prilejul să atace biserica. Că
în cazul lui e vorba de o deficienţă
lăuntrică pe care, culmea,
scepticul o percepe ca pe un
privilegiu nu e atît de grav,
dar grav e că scepticul îşi arogă
superioritatea unei vederi
raţionale, singura în măsură
să-i pună pe tipsie adevă-
rul. Şi aşa se nasc ecleziofobii
contemporani, falanga
intelectualilor sterpi care
îşi fac din ateism un blazon
menit a le dovedi fineţea
gîndirii.
Dimpotrivă, cînd un
intelectual e încredinţat că efortul curativ al
medicului se îmbină deplin cu efortul soteric
al preotului, atunci el poate face pasul intrării
în duhul bisericii. Un astfel de intelectual se va
numi „îmbisericit“ (sau „înduhovnicit“, după
preferinţă), spre a sublinia identitatea de destin
cu mersul bisericii, iar cartea lui Mircea Gelu
Buta este o incursiune în casta intelectualilor
români care şi-au asumat ritualurile bisericii ca
pe un mod de viaţă: Alice Voinescu, Olga Greceanu,
Vasile Voiculescu, Virgil Cândea, Florin Constantiniu,
Alexandru Duţu, George Enescu, Constantin
Brâncuşi, Mircea Vulcănescu, Ion Barbu, Ion
Vianu. Ar fi oţios să mai adaug în dreptul fiecărui
nume detalii lămuritoare, ele sunt prea notorii
spre a mai avea nevoie de explicaţii.
Textele din volum sunt articole pe care
medicul le-a publicat între 2013 şi 2016 în revistele
„Renaşterea“ şi „Tabor“. O menţiune aparte se
cuvine ultimului articol din volum, O strălucită
punere la punct, unde Mircea Gelu Buta, conservator
şi intelectual de dreapta, ca orice creştin autentic,
pune în cumpănă doi istorici contemporani:
Ioan- Aurel Pop şi Lucian Boia, preferinţa medicului
mergînd răspicat spre cel dintîi, în vreme ce
Boia, cu aversiunea pe care o are faţă de naţional,
biserică, tradiţie şi conştiinţă naţională, e privit
ca un iconoclast oportunist cîntînd în strună
actualei pături dominante din Uniunea Europeană.
De o parte, patriotismul în numele adevărului,
de cealaltă parte subminarea conştiinţei patriotice
în numele demitizării. Medicul Buta nu ezită:
între o conştiinţă istorică apărîndu-şi comunitatea
(Ioan-Aurel Pop) şi un istoriograf de mîna a doua
căutînd găuri negre în trecutul românilor (Lucian
Boia), alegerea nu poate fi decît în favoarea celui
dintîi.
