Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Amintiri:
Un martor în minus de Adriana Bittel


Doamna Amelia Pavel împlinise, la 7 noiembrie 2003, 88 de ani şi era un exemplu stenic de modul cum se poate îmbătrîni frumos, păstrîndu-şi vitalitatea spiritului prin permanent exerciţiu. Fragila octogenară era interesată de toate, de la artă la politică, de la mentalităţi la mondenităţi şi avea o capacitate admirabilă de a reacţiona cu un soi de rezonabilitate ce tempera şi entuziasmul şi indignarea. Ştia să-şi rînduiască frumos viaţa, lucrînd zilnic, participînd la tot ce se petrecea în lumea noastră şi în lumea largă, mereu bine informată, mereu în dialog cu oameni mai tineri. Care se simţeau bine cu ea, căci nu se plîngea, cum fac îndeobşte vîrstnicii, nu se acrise, îşi păstrase umorul şi avea mereu proiecte ce nu ţineau cont nici de neajunsurile vîrstei, nici de precaritatea materială a condiţiei de pensionar. Nu se plictisea niciodată. Din blocul ei proletar de la marginea oraşului, pe alunecuşurile periculoase ale iernii sau pe caniculă, venea la galeriile din centru, unde era solicitată să vorbească la vernisaje, se ducea la NEC sau la institutele străine pentru a participa la simpozioane şi colocvii, onora invitaţiile la recepţii sau făcea vizite. Nu ezita să plece şi în provincie, la manifestări culturale sau în jurii, la expertize sau expoziţii în organizarea cărora se implica energic şi pasionat (ultima a fost cea consacrată lui Victor Brauner la Piatra Neamţ, anul trecut, şi pe care, pînă în ultima clipă, s-a străduit să o aducă şi în Bucureşti). Îşi făcuse din munca meticuloasă un mod de viaţă şi, cînd nu scria la propriile cărţi sau articole şi studii pentru revistele culturale, traducea, cu normă zilnică. Îi plăceau şi în acest domeniu provocările dificile: Nietzsche, Elias Canetti, Hans Sedlmayr – ca să enumăr doar autorii traduşi după „marea întorsătură din 1989”, cum obişnuia să spună. A lucrat pînă în preajma despărţirii de lume. La începutul lui decembrie căzuse în casă şi un medic incompetent nu îi depistase fractura de col femural. Imobilizată, cu dureri atroce, a stat cuminte în pat trei săptămîni aşteptînd „să-i treacă”, dar chiar şi aşa a tradus cîte 5-6 pagini pe zi din Madame de Staël, fiindcă voia să-şi respecte promisiunea faţă de editor şi lucrul o făcea să-şi uite suferinţa. La spital, unde a ajuns în cele din urmă pentru operaţie, mi-a cerut să-i aduc revistele literare pe care le citea săptămînal şi ziare, căci nu concepea „să piardă şirul” (chiar aşa mi-a spus). Era la curent cu tot ce mişca în cultură şi în varii domenii şi avea faţă de toate opinii nuanţate, în acord sau dezacord, pe care le argumenta cu inteligenţă.

Amelia Pavel era un interlocutor cu farmec şi cu deschidere pentru nou, rară la oameni din generaţia ei. Înţelegerea superioară a slăbiciunilor omeneşti, umorul lipsit de maliţie (o, cît am rîs împreună!), trecerea de la anecdotă la un plan mai cuprinzător şi mai profund făceau din convorbirile cu ea o terapie tonică: se încăpăţîna să vadă mai ales partea bună a lucrurilor, atenua asperităţile prin bucuria de a trăi, printr-un optimism convingător. Cele două cărţi de memorii-eseu, Un martor în plus, şi de „memorii deghizate” sub formă romanescă, Din amintirile unui înger păzitor, se disting în valul uriaş de memorialistică de după 1989 prin faptul că nu sînt marcate de prezenţa insistentă a eului. Deşi a asistat şi participat la evenimente şi situaţii semnificative din secolul XX, deşi a cunoscut personalităţi marcante, Amelia Pavel n-a fost interesată să le evoce din perspectivă subiectivă, adică să-şi scrie pur şi simplu, cronologic, amintirile. Ar fi fost pentru dînsa prea uşor, deci neinteresant. Ceea ce a urmărit, ca martor în plus, a fost să reconstituie din fragmente stilul de viaţă şi mentalitatea clasei de mijloc din România, de la începutul secolului XX şi pînă cînd a fost distrusă de comunismul uniformizator, să explice cum s-a supravieţuit îndividual în totalitarism, ce trebuie recuperat din acest trecut şi cum s-ar putea face asta. Fără nostalgii deformatoare, comparînd mereu prezentul cu epoca apusă (nu obstinat în defavoarea acestuia), eseurile memorialistice ale Ameliei Pavel sînt o depoziţie niciodată patetică despre o lume pe care autoarea o întruchipa atît de normal. Ceea ce iubeam cu deosebire la ea era că, deşi prin educaţie şi reguli de comportament intrate în reflex aparţinea acelei lumi, avea o uluitoare capacitate de a înţelege şi asimila noul sub forme oricît de trăznite (asculta muzică rap şi găsea mesajul ei interesant, urmărea tinerii scriitori fracturişti, se uita la televizor la competiţii sportive şi la concursuri de frumuseţe, o interesau toate tendinţele din artă şi analiza greşelile de vocabular ale politicienilor). Practicile bucuriei de a trăi, de la emoţii estetice la delicii culinare, de la bucuria pentru reuşitele copiilor şi nepoţilor ei de departe, la satisfacţiile profesionale îi dădeau un tonus de invidiat în societatea noastră mai curînd apatică şi cinică sau pesimistă şi leneşă. De aceea mi se părea nemuritoare.

Amelia Pavel a murit la 21 decembrie 2003.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara