În ianuarie 1914, Gide îi adresa lui Proust celebra scrisoare de scuze după ce îi respinsese de la publicare la Gallimard primul volum din În căutarea timpului pierdut. Un bruion al scrisorii, pe care se pot citi retuşuri succesive, probă a ezitărilor autorului în alegerea celor mai potrivite formulări, va fi scos la licitaţie de Sotheby’s pe 26 noiembrie, un secol şi 13 zile de la publicarea la Grasset a celebrei opere, contra unei sume apreciate ca mergând de la 100.000 la 150.000 de euro. Un comentator francez care a avut acces la preţiosul manuscris remarcă grija enormă cu care Gide şi-a cântărit fiecare cuvânt. Scrisoarea ar fi avut trei variante, ultima fiind cea definitivă, bruionul fiind, probabil, a doua. Cum s-a putut înşela Gide? El însuşi mărturiseşte a fi avut prejudecata că Proust e un snob şi un monden, cutreierând lumea bună din motive fără legătură cu literatura. Aşa că a răsfoit neatent volumul. A căzut din întâmplare peste vestitul pasaj al madlenei muiate în ceaiul de muşeţel de la pagina 62 a textului imprimat, care, culmea!, i-a displăcut. Două pagini mai departe a dat peste o expresie îndelung comentată ulterior: „o frunte ale cărei vertebre sunt transparente”. I s-a părut de neînţeles, ceea ce l-a decis să refere negativ. Era, se pare, o greşeală de tipar: corect ar fi fost, convin astăzi cei mai mulţi specialişti în Proust, „veritabile”.