Nu ştiu ce impact a avut
expoziţia lui Ion Tămâian,
de curând ridicată de
la Palatul Mogoşoaia şi
transbordată în mica
sală a Galeriei de la
Râmnicu Vâlcea, dar
este cert că nu putea să-i lase
pe iubitorii de artă indiferenţi.
Cel puţin, la această ultimă destinaţie,
afluxul de curioşi, de după vernisaj,
este impresionant. Am în faţă catalogul
acesteia şi, puţin dezamăgit că lipsesc
din el tocmai acele lucrări care certifică
schimbarea discursului plastic, nu
pot să nu remarc deschiderea mai
accentuată pe care o face Ion Tămâian
spre încorporarea unor elemente, ce
provin din arta monumentală, ale
unor cicluri istorice deja încheiate.
O friză, care pare desprinsă de pe
Acropole, ca să dau un exemplu,
devine element decorativ ce întăreşte
convingerea că, de-a lungul
experimentelor sale de până acum,
semantizările iconografice validează
un concept integrator, cu o ţintă mai
mare decât aceea de a obţine obiecte
pur comerciale din arta sa.
Ar fi câteva lucruri de spus, mai
întâi, referitoare la tehnicile de lucru,
pentru ca intenţionalităţile să se
materializeze în ceea ce înseamnă
arta sa de acum. Pentru că îndrăzneala
de a trece de la obiecte de mici
dimensiuni, acceptabile în termeni
utilitari, la obiecte care pot fi asimilate
în categoria unor veritabile sculpturi
în sticlă, ţine mai ales de o măiestrie
care a ajuns la deplina maturitate.
Şi, cu siguranţă, aici ar trebui lăudată
şi echipa sa de meşteri cu care lucrează,
pentru că meseria de sticlar presupune
şi o echipă rodată, în stare să reacţioneze
exact şi cu eficienţă la comenzile
artistului. Ca unul care a văzut atelierele
de la Sibiu ale lui Ion Tămâian, acum
câţiva ani, ce seamănă mai mult ca
o fabrică de sticlă, decât cu un loc în
care se poate naşte arta, am avut
mari dubii că va produce un salt atât
de spectaculos, precum acesta,
configurat în expoziţia de acum. Iar,
cel mai greu lucru, bănuiesc, a fost
acela de a depăşi – mergând aproape
ca un acrobat pe sârmă – pragul
subţire dintre kitsch-ul care se vinde
şi arta veridică. Cultura plastică şi
ambiţia l-au salvat pe Ion Tămâian,
pentru totdeauna, de la toate tentaţiile
lesnicioase, acelea de a avea numai
profit material, aşezându-l decis în
eşalonul fruntaş al artiştilor contemporani.
Sursele de inspiraţie, mai vechi
sau mai noi, sunt uşor detectabile şi,
dacă în urmă cu câţiva ani, când
descopeream un portal ce aducea
aminte de o intrare într-un templu
sumerian, iată-l acum traversând
şi surse de inspiraţie locală, cum ar
fi măştile maramureşene, într-o
interpretare de o modernitate atât
de categoric conturată încât se pot
regăsi în ele, ca într-o sinteză inspirată,
suprapuneri imagistice care
universalizează tema. Reuşeşte cu
abilitate să treacă, în siluetele viu
colorate – pigmenţii folosiţi au
întotdeauna claritate – de banalitatea
unor instantanee fotografice, lăsând
impresia că epurează liniile obosite
ale unui baroc întârziat, eliberându-l
din claustrofobia timpului din care
vine. Artistul, însă, nu se opreşte
aici, pentru că sesizează, aproape din
instinct, că nu atât corectitudinea
desenului, din care se extrage corpul
uman, este importantă, cât mai ales
cum aduce, într-un efort de a degaja
formele, mişcarea, ca obiect al actului
creaţiei, în planul realităţii. Sigur că
privitorului nu-i trece prin cap că
aceste transformări urmează un traseu
de conceptualizare, că, tehnic vorbind,
nu este vorba de suprimarea formelor,
ci de obţinerea efectului vizual al
acesteia, prin tehnici foarte complicate,
de fabricaţie a mişcării. Într-o serie
de figurine – convenim să le spunem
aşa, deocamdată –, al căror chip este
întotdeauna din materie translucidă,
amintind de domnişoarele lui Brâncuşi,
pentru imprimarea efectului de
mişcare, cromatica veşmintelor este
înfăşurată, la rându-i, în spirale de
sticlă albite de lumină, deblocând
astfel procesul imaginativ. Maestru
al combinaţiei sticlă-metal, Ion
Tămâian, construieşte statuete care
amintesc de arta antichităţii greceşti.
Nivelul interpretativ, însă, este ridicat
la o surprinzătoare modernitate.
Ne închipuim o secundă că fragila
sticlă, din aceste lucrări, ar putea să
cadă pradă unor accidente imprevizibile,
lăsându-ne doar, în faţa zdrenţuitelor
haine de bronz, să ne imaginăm cum
a fost gândit întregul. În fapt, nu ştim
dacă artistul, sub impresia unor lecturi
din această zonă interpretativă, nu
intenţionează doar să ne ajută să
regândim pe fragmente culturi decimate,
frumuseţea lor neîntreruptă de timp.
Cu alte cuvinte, sticla translucidă,
de sub metalul sfâşiat şi el la rându-i,
reconstruieşte spiritul care le-a animat
cândva.
Ideea portalului, a arcului de
triumf, a arcadelor ce adăpostesc
glorioase simboluri, care venerează
corpul uman, rămân preocupări
constante, dar, în acelaşi timp, evolutive,
spre o conceptualizare ce poate
deschide meditaţii profunde asupra
condiţiei umane. Într-o lucrare
denumită simplu, Universul meu,
Ion Tămâian aproape că invocă deja
cunoscuta afirmaţie a lui Pascal,
despre omul care este o trestie
gânditoare, cu cerul înstelat deasupra
capului. Îmi închipui, cu această
ocazie, că acesta ar fi punctul în care
Ion Tămâian schimbă direcţia artei
sale, spre o artă monumentală şi
simbolică. Nu ştiu cum au fost montate,
la Mogoşoaia, cele cinci sau şase
lucrări dominate de ideea construirii
unei instalaţii, ce ar putea să fie o
sinteză cosmogonică. Lucrate în argint
şi sticlă, piesele acesteia au fost
aliniate, în Galeria de la Râmnicu
Vâlcea şi, deşi spaţiul este oarecum
impropriu ca dimensiune, într-un
scenariu inteligent, ca pe o sinteză
a ideii măreţe că omul este arhitectul
universului său. Panoul de dimensiuni
remarcabile, care deschide discursul,
adăposteşte câteva panoplii, unde,
simbolic, sunt interpretate piramida
şi ochiul; din argint, sticlă curată sau
sticlă colorată, şiruri de ochi inseraţi
ca nişte bumbi stelari, dar şi siluetele
umane, decupate de pe frizele greceşti
îşi vor găsi corespondent în celelalte
piese, care decurg, firesc, în ordinea
aşezată de artist, ca într-o Vale a
Nilului imaginară, supravegheată
autoritar de un ochi uriaş, suspendat
ca o lacrimă în chenarul negru al
nopţii universale. Nu e greu să îţi
poţi imagina ce efect s-ar putea obţine
dacă un jet de lumină ar cădea
mistificator, străpungând ochii adormiţi
în carnea de argint prăfuit a piramidelor;
cheia căutată de artist nu poate fi
găsită decât în dorinţa de eliberare
a spiritului de sub teroarea perisabilităţii.
De altfel, parcă venind din acest
context, o serie de personaje din sticlă
colorată şi metal, par fantasme ale
unei lumi din afara noastră, misterioasă
şi copleşitoare totodată. Întreaga
armată de personaje şi obiecte simbolice,
odată risipită în colecţii, muzee sau
pe unde se vor putea duce, poate
deveni, prin fiecare element în parte,
tot atâtea puncte de rezonanţă cu
frânturi ale memoriei noastre însetată
de amintirea întregului; un curatoriat
inteligent ar putea da un spectacol
memorabil din alcătuirile de până
acum ale lui Ion Tămâian.
