Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Un jurnal pe sărite de Al. Săndulescu


Pagini de jurnal de Petru Comarnescu, ce se publică acum în trei volume la Editura Noul Orfeu, însumînd circa 1000 de pagini, reprezintă, se pare, cam jumătate din jurnalul scriitorului şi cunoscutului critic de artă, aşa cum ne încredinţează editorii. Textele, menţionează ei, sunt în bună parte fragmentare, cu multe file distruse, deteriorate, incomplete, ceea ce ar denota inconsecvenţa şi spiritul prea puţin organizat al autorului. Dar ceea ce nu ne spun clar editorii - şi faptul mi se pare esenţial - ne comunică în Prefaţă Dan Grigorescu, istoric de artă mai tânăr, din altă generaţie, şi care i-a fost apropiat lui Petru Comarnescu. Acesta i-ar fi mărturisit prin 1959-1960 că recitindu-şi jurnalul "eliminase toate paginile ce conţineau referinţe la comunişti": "în acea seară mi-a destăinuit că se teme de o descindere sau o percheziţie şi că obiectul pe care-l credea compromiţător era un jurnal pe care-l ţinea de peste 30 de ani." Şi totodată făcea o altă importantă precizare: "Am crezut întotdeauna - a urmat el - şi la fel cred şi acum că majoritatea membrilor acestui partid au fost, de la înfiinţarea lui, agenţi ai Moscovei." Pentru asemenea considerente politice, lui Petru Comarnescu îi era teamă că va fi arestat. El n-a avut curajul bătrânului C. Rădulescu-Motru sau al colegului său de generaţie Pericle Martinescu şi s-a automutilat, făcând să dispară însemnările lui şi nu numai despre comunism, dar presupunem şi despre evenimente ale învolburatei epoci pe care a travesat-o. Altfel cum ne putem explica absenţa în bloc a anilor 1938-1940, 1943, 1944, 1946, 1950-1955, notele cu totul sporadice din 1941-1942? Sigur, a fost posibil ca el să neglijeze jurnalul perioade mai lungi, dar anii amintiţi au fost puternic marcaţi politic: legionarismul, sfârtecarea ţării din vara lui 1940, războiul, teroarea stalinistă. Să nu fi comentat oare toate acestea, sau măcar pe unele dintre ele? Nici vorbă că a făcut-o. Altminteri nu mai opera atâtea eliminări pe care, ca cititori, nu avem cuvinte să le regretăm.

Jurnalul, în general, e scris foarte sec, fără expresivitate artistică. Adesea ni se relevă ca un simplu aide-memoire, cum îl considera şi autorul. Prin anularea sau distrugerea paginilor cu implicaţii politice, ne apare cel puţin în parte anemic, dacă-l comparăm cu jurnalele lui Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian, Pericle Martinescu şi chiar cu Agendele lui E. Lovinescu. Multe însemnări sunt anodine, prozaice bilanţuri zilnice: "înotat la Lido, iar duminică la ştrandul Kisselef". M-am dus la frizer, la dentist etc. înregistrează sute de asemenea mărunţişuri. Uneori, devine cronică mondenă, iar în ultimii ani, 1966, 1968, jurnal de călătorie la Veneţia şi în Statele Unite, dominat masiv de criticul de artă. Scriitorul se întrevede rar, ca în reconstituirea unei idile pline de poezie pe lac, povestită de un prieten şi mai ales în scrisorile adresate prozatorului Traian Filip şi Otiliei Cazimir, care sunt mai analitice şi beneficiază de un stil mai vioi, mai elaborat. Petru Comarnescu declara că ţinea jurnalul cu destulă dificultate, socotindu-l util, ca informaţie pentru un viitor roman al generaţiei sale, idee la care va reveni şi în alte rânduri, fără să reuşească să-l scrie.

Diaristul, autodefinindu-se nu o dată, era un tip monden, "om de lume"; avea excelente lecturi şi deschideri spre toate artele: plastică, literatură, muzică, teatru, balet, cinematografie. Simţea nevoia de varietate, de "extensiune estetică şi cognitivă". Se arăta prietenos, nu dogmatic şi nici suficient, nu se credea superior, ştiind să asculte şi să comunice. Se autocaracterizează prin "activism spiritual şi organizator", ceea ce va confirma cu asupra de măsură mai toată viaţa, desfăşurând o prodigioasă activitate de conferenţiar. Era un mare animator. El a iniţiat în 1928 Gruparea intelectuală, fără prea mare ecou şi, în 1932, simpozioanele cunoscutei asociaţii Criterion. Printre altele, ne informează el, a avut loc o dezbatere despre Lenin, când a vorbit şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Sala se umpluse până la refuz de comunişti şi de simpatizanţii lor, ceea ce a alertat poliţia. Petru Comarnescu e acuzat că a înlesnit propaganda comunistă în faţa Palatului regal şi într-o clădire (Biblioteca Fundaţiei, actuala B.C.S.), înălţată de Carol I. Se produc dezordini şi chiar busculade la conferinţele despre Chaplin, care era "jidan" sau despre André Gide, pe atunci filo-comunist. Petru Comarnescu e atacat şi de legionari şi de masoni (căci avea şi dreapta locul ei important în cadrul simpozioanelor). Asociaţia Criterion, despre care ni se oferă un bogat material documentar, a fost nevoită să-şi înceteze activitatea. Organizatorul ei o numeşte ultima tribună liberă unde îşi puteau confrunta public opiniile şi cei de dreapta şi cei de stânga.

Neobositul conferenţiar se autoanalizează, o dată i se pare că a fost prea mult legat de text, lăsând impresia că citeşte un eseu. De obicei, este încântat de succesele sale, notează minuţios cine l-a onorat cu prezenţa, aşa cum o făcea Lovinescu în Agende, reperându-l până şi pe cel din urmă anonim la cenaclul "Sburătorul".

Din punct de vedere politic, Petru Comarnescu era un democrat cu simpatii pentru stânga, pentru socialism (în 1933 se grăbea să se înscrie la socialişti) şi, naiv, chiar pentru comunism, dar ţine să precizeze: "Eu nu vreau să activez direct în politică, rămânând pe poziţie intelectuală şi consacrându-mă culturii", atitudine ce va rămâne constantă, uşor ambiguă în timpul regimului comunist.

Foarte activul publicist şi conferenţiar nu poate să nu resimtă "neliniştile" politice ale momentului (1933): "Mă tem că actualele conflicte între guvern şi gardişti să nu aibă urmări grele din amândouă părţile şi să ajungem la anarhie". în 1941, condamnă terorismul legionar, uciderea lui N. Iorga, jafurile şi asasinatele din timpul rebeliunii. El constată acum sfâşierea tragică a generaţiei tinere, divizată între stânga şi dreapta.

Încă din tinereţe, Comarnescu se detaşa de colegii săi autenticişti: "Mă simt însă deosebit, străin de Ťexperenţialismť". Aceasta pe plan estetic. în 1931 îi era drag Mircea Eliade, însă avea rezerve faţă de orientarea lui politică şi mai ales de aceea a lui Nae Ionescu. Diferenţele de opinie se adâncesc, încât în 1933 ajunge să creadă din ce în ce mai puţin în Eliade şi Noica şi de aceea prietenia faţă de ei scade, ba chiar să-i simtă ostili, ca şi pe Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu. Diaristul repeta încă o dată că se situa "pe o poziţie democrată în sens european". Părerile lui despre confraţii de generaţie nu sunt dintre cele mai măgulitoare: Eugen Ionescu, "dornic de succes prin orice mijloc" ar fi fost "o lichea talentată", Mihail Sebastian, un prezumţios şi îngâmfat, "care face pe pontiful ajuns la definitiva înţelepciune" (1932). Excepţia o reprezintă Emil Botta, în care vedea "un mare poet, un actor fin, un suflet rar, un tip de secolul XVIII, un întârziat printre noi şi reactualizat de poetica modernă, cea de azi" (1932).

Petru Comarnescu are o viaţă literar-artistică şi socială foarte bogată: publică în mai multe reviste, traduce Straniul interludiu de O� Neill, se duce la spectacole şi concerte, susţine cronica plastică şi teatrală, vizitează expoziţiile şi atelierele artiştilor, participă la reuniuni mondene, conferinţele devin aproape o permanenţă, călătoreşte în străinătate în Italia, Franţa, Belgia şi Anglia. La Paris l-a ascultat pe Aragon vorbind la un congres antifascist şi tot atunci, o conferinţă a lui Paul Valéry despre Hugo. într-o a doua călătorie, ca delegat oficial la congresul internaţional de filozofie, audiază comunicările lui Jacques Maritain şi N. Berdiaev, şi împreună cu Ionel Jianu, îl cunoaşte pe scriitorul Henry de Montherlant.

urnalul capătă o altă tonalitate şi o altă turnură după 1945, când Petru Comarnescu, precum şi alţii din generaţia lui, trăieşte drama intelectualului, format şi afirmat înainte de război, care se confruntă acum cu un alt regim politic decât cel democratic, un regim dictatorial suprimând libertatea de gândire şi de expresie, cu o ideologie dogmatică propunându-şi să elimine din estetică specificul artistic şi din istoria culturii mai toate marile valori. Comarnescu trăieşte în această epocă între grija zilei de mâine şi teama de cenzură, pe de o parte, pe de alta, încercarea, adesea penibilă, de a se adapta noilor condiţii, de a fi "pe linie".

Sunt multe naivităţi aproape inexplicabile pentru un intelectual de înalta ţinută a lui Comarnescu, însă contrabalansate mereu de încrederea în artă. Un sentiment apăsător domină paginile din aceşti ani ale jurnalului în care întrezărim figura unui învins (nu ştiu cât de convins), a unui om bântuit de spaime. Atitudinea lui este oscilantă şi nu o dată se contrazice de la o propoziţie la alta. Deşi totul îi apare nesigur, aşteptându-se în orice moment că va fi dat afară din serviciu, continuă să se amăgească şi să spere că funcţionarii şi pensionarii o vor duce mai bine sub noul regim, care, chipurile, preţuieşte munca şi nu capitalul. Dar imediat e silit să constate cum i "se închid posibilităţile de exprimare" şi i "se anulează" încrederea în anumite valori. Este de-a dreptul consternat în faţa numeroaselor interdicţii ale "forurilor" ideologice: se respinge tot ce "nu e în perspectiva marxistă": "tragedia pe motiv că e deprimant", "capodopera în care nu se exaltă spiritul colectivist". Când lumea se desparte "în două fronturi, cel sovietic şi cel anglo-american" şi se instalează "cortina de fier", Comarnescu se întreabă dacă să mai rămână în ţară, întrucât România "e în frontul comunist sovietic". Nu are un spirit de aventurier şi afirmă iarăşi contradictoriu că el "nu e partizanul capitalismului, nici al burgheziei, nici al imperialismului", dar, în acelaşi timp, ştie "că mai există şi o altă Americă şi alt Occident, cu valori artistice şi culturale în care crede şi despre care se poate din ce în ce mai puţin scrie la noi". Comarnescu disjunge culturalul de politic. Pe acesta, de voie de nevoie, îl acceptă, însă respinge indignat "prigonirea artei, ştiinţei şi culturii de şcătreţ un conformism dogmatic" (s. m.), care taie orice elan, orice lumină interioară, orice putinţă de realizare monumentală a scriitorului.

Sfătuit şi de alţii, se gândeşte să se înscrie în P.C.R., dar asta înseamnă pentu el anularea independenţei de spirit şi a personalităţii lui de până atunci. Doctorul în filosofie de la University of Southen din California, autorul studiului Kalokagaton, începe să frecventeze cu prudenţă Biblioteca americană, asistă neputincios la dispariţia Societăţii "Amicii Statelor Unite" şi a Revistei româno-americane, unde fusese unul dintre cei mai însufleţiţi colaboratori. Este pur şi simplu derutat citind articolul lui Kamenev "contra artei burgheze", unde chiar şi Picasso, deşi luptător comunist, se vede pus la index. După abdicarea Regelui la 30 decembrie 1947, nu mai apare nici Revista Fundaţiilor Regale. Fostul redactor notează aproape disperat: "Trăim vremuri atât de grele şi de ascuţită luptă ideologică, încât cred că vremea consideraţiilor estetice şi de judecăţi senine a dispărut." Cumplita ofensivă a dogmatismului rmăreşte "înlăturarea categorică a rămăşiţelor de estetică burgheză. Presa critică orice exprimare insuficient partinică, inaccesibilă, neutră, şi nici Geo Bogza şi Tudor Vianu nu au scăpat criticilor..." înfricoşat, înregistrează fără nici un comentariu eliminarea în 1958 a lui Mihail Andricu din Uniunea Compozitorilor şi a Miliţei Petraşcu din Uniunea Artiştilor Plastici, preluând formula securistică: "intelectuali neloiali patriei şi regimului".

Criticul de artă care tocmai terminase îndreptarul artistic al frescelor din Moldova de Nord încearcă să se adapteze, să răspundă noilor exigenţe politice: defilează conştiincios la fiecare 1 mai şi 23 august, frecventează regulat şedinţele de învăţământ ideologic, se duce la muncă voluntară, scrie despre Lenin şi literatură. începe, cum s-ar zice, "să se dea pe brazdă" însuşindu-şi, circumstanţial, chiar şi limba de lemn. O conferinţă a politrucului de tristă amintire N. Moraru e considerată instructivă "de mare folos pentru informarea unor oameni ca mine asupra ideologiei şi practicii artei la noi în funcţie de lupta anti-imperialistă şi de lupta de clasă, care acum constituie preocuparea de frunte în viaţa socială: "Pătrunzătoare" i se par şi comunicările altor politruci ca M. Novicov şi V. Em. Galan. Şi continuă să fie sărac, neavând câteodată bani pentru pâine şi pentru ţigări, să fie supus unor infinite tărăgănări din partea editurilor (scrisese monografiile Luchian, Tonitza, I. Jalea) şi hărţuielilor cenzurii, să fie acuzat de interpretări idealiste şi de cosmopolitism. Situaţia lui dramatică în perioadele de conformism seamănă parcă a autoflagelare.

Paginile de jurnal se transformă nu o dată, spuneam, în note de călătorie, unde sistematicele vizite în marile muzee ar putea să-l intereseze cu precădere pe un actual istoric de artă. Foarte generos faţă de tinerii plasticieni pe care, cel mai adesea, îi preţuieşte şi îi încurajează, când trece la literatură, Comarnescu nu mai respectă o dreaptă cumpănă a judecăţii critice, ajungând până la concluzii negativiste. E adevărat îi apreciază pe Titus Popovici de la debutul său cu romanul Străinul şi pe Traian Filip, supralicitându-l (îi era bun prieten), dar este insensibil la umorul lui G. Topârceanu; îl credea inferior, ca poet, Otiliei Cazimir. Pe G. Călinescu îl detestă, iar E. Lovinescu n-ar fi fost decât "puritanul şi sofisticatul, moralistul profesoraş de liceu". Un portret "grosolan", aşa cum îl numeşte el însuşi, îi desenează lui Pompiliu Constantinescu. Acesta era "un om prea ponderat, rezervat, cam mediocru şi lipsit de viaţă, fără strălucire şi pasiune, dar nu opac totuşi, deşi limitat şi prea terestru". Pe terenul literaturii române, reputatul istoric de artă se dovedea stângaci până la a săvârşi mari nedreptăţi.

Lui Petru Comarnescu îi plăcea mult să vorbească, să consemneze, nu să nareze. Mereu precipitat, el nu selectează numeroasele fapte diurne de cele cu adevărat semnificative. însemnările sunt când laconic-sumare, când stufoase, amestecând pe parcurs jurnalul cu memoriile şi chiar corespondenţa. Nu ştiu ce va conţine cealaltă mie de pagini (dacă există), însă din cele trei volume publicate acum descifrăm o dramă existenţială şi intelectuală, încă unul dintre dureroasele exemple ale modului condamnabil cum a reuşit comunismul să-l umilească pe om şi încă unul de artă.

Câteva cuvinte şi despre alcătuirea ediţiei. Autorii: Traian Filip (decedat), Mircea Filip şi Adrian Munţiu ne vorbesc despre dificultăţile, reale, pe care le-au întâmpinat: "pagini ilizibile, întreruperi, cuvinte indescifrabile, fragmente pierdute. Toate au fost consemnate cu paranteze (...). Iar completările - posibile - ale editorilor cu croşete. Parantezele fără trei puncte aparţin lui Petru Comarnescu şi marchează adnotări marginale". De asemenea, se precizează că diaristul însuşi a introdus unele scrisori în jurnal, procedeu pe care l-au preluat şi editorii.

Se simţea totuşi nevoia unor note, ca în cazul scrisorii lui Emil Cioran adresată lui Petru Comarnescu la 30. I. 1933, care trebuia să figureze în subsol şi nu în corpul jurnalului. Ne întrebăm de ce nu se explică mai clar natura parantezelor, la pagină: pasaj ilizibil, anulat de autor, sau inexistent. Mi se par curioase întreruperile de text în scrisorile trimise Otiliei Cazimir şi lui Traian Filip, mai toate reproduse fragmentar. Semnalez paginile 122-126; 212-221; 307-313, vol. II. Şi mai ciudate sunt numeroasele paranteze drepte, faimoasele croşete ş...ţ din Jurnalele de călătorie, despre care nu se face nici o menţiune în cuvântul introductiv Cu privire la alcătuirea ediţiei. Toate acestea creează cititorului o îndreptăţită nedumerire.

Vol. III se încheie cu un îndrumar selectiv de nume, punând şi el semne de întrebare. La unii autori se dau datele naşterii şi, când e cazul, şi ale morţii, iar la alţii nu, ca de ex. Paul Barbăneagă, Bogdan-Piteşti, Pavel Chihaia, Mircea Deac, Valentin Lipatti ş.a.

Superficial sunt prezentaţi Vera Călin - "editor şi publicist" (fusese totuşi profesor universitar, autoare a unor volume de istorie şi teorie literară) şi mai ales Petre Pandrea: "studii de filozofie în Germania, comentator al lui Brâncuşi". Dar Pandrea a fost un mare publicist, polemist şi memorialist. Meritau citate câteva volume. Situaţia se repetă şi în alte rânduri.

Oricât de "selectiv", îndrumarul e cu totul aleatoriu. Lipsesc o mulţime de nume importante. Figurează Şerban Cioculescu şi e de mirare că nu şi E. Lovinescu, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu ş.a.

Nu vreau să subapreciez munca editorilor, care au meritul incontestabil de a fi recuperat o mare parte a jurnalului lui Petru Comarnescu, dar parcă era nevoie de mai mult profesionalism. Din păcate, nu avem totdeauna siguranţa textului autentic, fiind ciuruit de atâtea feluri de paranteze insuficient explicate şi de unele ş...ţ nici măcar amintite în nota asupra ediţiei. Să sperăm într-o viitoare ediţie (mi-e greu să spun integrală!), dar îmbunătăţită sub aspectul acurateţii textului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara