Jocul de-a imaginarul ar fi formula adecvată poeziei lui Viorel Mureșan. Deoarece nu imaginarul ca atare contează aici, ci modul de a-l provoca, articula, evalua, de a-l îndruma să iasă în lume. Un joc cu jocul. Poetul îi acordă o anume independență, așezîndu-l în fața oglinzii unde acesta încearcă felurite măști, experimentează diverse poze. E un imaginar ambițios ce-și face singur poetica, comportîndu-se aidoma unui bucătar dintr-un restaurant modern care prepară bucatele în fața consumatorilor. Mai întîi își tatonează dimensiunile, glisînd între extreme. Primejdia grandilocvenței e stinsă de mărturisirea mișcărilor, o asemenea „sinceritate” tehnică trecînd ea însăși, și nu fără un efect pozitiv, în substanța lirică: „leii se culcă negri de foame pe un fulger/ și mugesc peste noi precum tace nisipul/ de sub pașii unui faraon rătăcit/ și toți ne mirăm ce iute îi acoperă cerul// săniile înaintează cu limba tăiată/ de la margine o durere se întinde în frunze/ și ne flutură mîna// caii se topesc încet în mormanele de zăpadă/ de rămîne în urma lor drumul// toți se miră ce iute îi acoperă cerul” (Chipurile de aer). Dacă gesticulația poeticească devine mai rapidă, putem urmări efecte de jonglerie: „cu soare se joacă un/ făcător de cuțite/ lame subțiri pentru ascuțit unghii/ lame pe care muzica suie/ cum cresc pereții în jurul unei scări” (Vacanțele sufletului). Dar acest dans al dimensiunilor ne introduce în zona unei interiorități în care intervin trăsăturile morale. Stranietatea devine sensibilă cum pielea, funambulescul poate primi lovituri la rîndu-i, semnalînd plasarea spectacolului într-o lume dură care nu cruță ființa. Aceasta reacționează la subînțelesuri printr-un sarcasm al scufundării într-un cotidian spălăcit, într-o proză trîndavă care nu mai are chef a poza, dizolvîndu-se în propria-i materie. Suprarealismul acceptă a se așeza pe muchia realismului: „ca să-ți trecă urîtul în după-amiaza aceea de joi/ am pornit-o prin cer împreună/ bălțile de acolo întorceau toate capul spre noi/ cine-o fi – se întrebau – perechea nebună/ de-au venit tocmai aici într-o după-amiază de joi// după aceea e un apus în care răsfoim/ niște file/ de fontă păsările își opresc zborul pe/ fosta ei mînă care face pîine și spală/ foștii ei ochi care văd norii și/ scriu o singurătate cu flori de tei” (Pisica de lemn sau ochii stranii și triști ai textului). O bună parte din textura versurilor o oferă tonalitatea joasă a deziluziei ce, în lehamitea sa, se hîrjonește cu subiectul: „Jocul acela cum începu/ cu dibuirea de/ ascunzători/ dar să stai singur mai multe ore/ pîndit de liniște/ într-o ecluză” (Propunere pentru o înfățișare mai concretă a literei E). Fără a abandona gratuitățile teribiliste, Viorel Mureșan începe a lega alianțe cu proximitățile obiective, în speță cu cele trudnice, propagatoare ale unei suferințe difuze, care, după toate aparențele, nu-l mai părăsește. Lipsa de precizie ca și de finitudine a acestor interfețe existențiale îl împinge către figurația unui spațiu anume, bunăoară cel rural, cu pragmatismul său consolator: „floareasoarelui s-a rotit după soare/ cu mult timp înaintea discului telefonic// dinții cîinelui sunt mai vechi/ decît aceia ai gaterului// eu țin cinci degete pe o coală nescrisă// luna iulie ruptă dintr-o agendă/ o poate purta vîntul/ și pe un cîmp de zăpadă// pe unghia ta se sprijină raza de lună” (Cinci propoziții). Mediul animalier e frecvent evocat: „corbul trece înspre pădure ducînd în gheare un ied// căprioara îl privește din mijlocul cîmpului/ și/ ca pe o masă întinsă/ la care nu stă nimeni/ ea coboară/ încet” (Fabulă cu morala îngropată în inima autorului). Sau: „veverița sări pe aripile vîntului, se/ agăță de un alt pom rămas în picioare/ și-l ronțăi de sus în jos” (Cartea arsă). Fantasmagoria infantilă își are și ea partea. Aici jocul capătă o gravitate a inimii, girată de existențial. Ocrotită de mirabila-i condiție, ființa copilului nu se mai joacă de-a jocul cum cea a autorului, consubstanțiindu-se cu acesta: „Fuga de sunete e un zid suspendat/ paharele umblă pe catalige în jurul mesei/ părerea că ar putea să cadă/ în sus/ le umple de uimire/ o lumină care vine prin saci de plante/ din platoșa de frunze a unei zile rătăcite în pădure” (Z). Socotim că numele unui poet precum Viorel Mureșan se cuvine a sta pe suprafața cea mai vizibilă a liricii noastre de azi.