Ca romancier şi dramaturg, dar şi prin publicistica sa, Mihail Sebastian a participat direct la mişcarea literară a vremii, angajat în comentariul literaturii contemporane româneşti şi universale. Vasta publicistică semnată de Sebastian permite recompunerea unei estetici autentice, Eugen Lovinescu menţionându-l în capitolul închinat criticii noi, alături de Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, G. Călinescu şi Vladimir Streinu. Şerban Cioculescu era încredinţat că vocaţia fundamentală a lui Sebastian era aceea de critic, ba mai mult, a văzut în el "unul dintre cei mai înzestraţi critici ai generaţiei sale", care "ştia să citească şi exprima totdeauna impresii şi judecăţi foarte personale".
Actul său critic este unul deschis, suplu, nedidactic, sincronizat cu ritmul literaturii europene, opus criticii dogmatice, preocupate de standarde generale şi de legi estetice inflexibile, absolut inoperabile în condiţiile schimbărilor petrecute în literatura acelor ani. Prin judecăţile sale, Sebastian a refuzat scientismul suficient, simplitatea formulelor, dar a depăşit şi estetismul, literatura fiind pentru el o expresie a umanului, gândirea şi fiinţa reprezentând o unitate şi nu o dualitate ireductibilă, iar scrisul fiind un act de prezenţă şi de participare, nu unul de inteligenţă discursivă.
Pentru Mihail Sebastian critica este "un act de înţelegere şi definire", echivalent cu "aşezarea omului în lumea ce-l înconjoară". Dar Sebastian ştie şi ce nu este critica literară: violenţă verbală. Într-un articol din Rampa, 10 ianuarie 1935, Mihail Sebastian pleacă de la constatarea că în critica bucureşteană, lumea ideilor şi scara valorilor îşi găsesc expresia deseori într-un vocabular de artilerie concretizat în expresii ca " a distruge", "a suci gâtul", "a face praf", "a da la cap". Acest tip de intransigenţă violentă este repudiat de Sebastian: "În literatură, în critică şi în cultură, în genere, nu cunosc atitudine mai primară, mai obtuză, mai lipsită de sens decât aceasta. Nu că aş fi pentru o critică blajină, tolerantă, fără asperităţi sau fără exigenţe, dimpotrivă. O gândire critică presupune o expresie netă şi directă.
E singurul fel în care ea poate deveni eficientă, poate stimula, poate fi creatoare.
Dar violenţa intelectuală e cu totul altceva decât violenţa verbală".
Cornelia Ştefănescu a remarcat şi a sintetizat principalele atribute de critic literar ale lui Mihail Sebastian: "Când comentează scriitori români sau străini, când îşi notează impresiile sugerate de lectura cărţilor abia apărute, intuieşte miezul lucrurilor fără prejudecăţi, sensibil şi emotiv, nelipsind cu toate acestea actul critic de luciditatea confruntărilor de valoare şi de exactitatea observaţiilor care le conferă durabilitatea". Luciditatea a fost subliniată şi de Şerban Cioculescu: "Calitatea principală a lui Mihail Sebastian a fost luciditatea, dublată de expresia rapidă, directă, tăioasă ca o lamă de Toledo. Criticul nu ocolea dificultăţile". Şi tot Şerban Cioculescu făcea următoarele aprecieri legate de stilul criticii sale: "Scrisul lui Mihail Sebastian nu evită stilul zis gazetăresc, stil vorbit, cu faţa la public, într-o vreme când critica literară se cam îmbâcsea într-un stil pe care Tudor Vianu l-a numit scriptic. Este însă totodată un stil dens, ferm, cu acel curaj al afirmaţiei care-l relevă pe criticul de vocaţie. Mihail Sebastian nu umbla pe două cărări ca să-şi spună opinia cu francheţe despre o carte neizbutită, chiar dacă era semnată de un scriitor ce se impusese prin opere de valoare". Şi Nicolae Manolescu aşază sub semnul oralităţii critica lui Sebastian: "criticul este spontan şi franc, comunicativ până la uşoara familiaritate cu cititorul [...], uzând de lungi introduceri sau paranteze. Stilul cade pe alocuri în oralitate şi de aceea formulele critice sunt greu memorabile [...]. Meritul principal al cronicarului literar este justeţea în judecată, venită dintr-o comprehensiune de cititor atent şi cu gust cultivat".
Cornelia Ştefănescu mai evidenţiază şi natura specifică a impresionismului ce răzbate din textele sale: "Mihail Sebastian face figură de critic impresionist care discută opera în cauză fără prejudecăţi, cu o înţelegere de ajuns de elastică, ceea ce l-a făcut să nu cadă în erori fundamentale de estimaţie. În ipostază de cronicar literar, spre deosebire de alţi scriitori care au făcut cronica literară ca amatori, el este unul dintre acei cu judecata cea mai pertinentă, nelăsând impresia complacerii în arbitrar şi teribilitate paradoxală, cum se întâmplă cu Eugen Ionescu şi nici nu se lasă antrenat de un subiectivism excesiv ca Anton Holban ori Ion Călugăru".
Statutul echivoc al "impresionismului" îmbrăţişat de critici renumiţi precum Jules Lemaître, Taine, Sainte-Beuve, Lanson, Lovinescu sau Călinescu, repudiat de multe ori, exaltat alteori, impune o clarificare a acestui "impresionism de structură obiectivă" al lui Sebastian, aflat în strânsă legătură cu sensibilitatea estetică ce constituie substanţa emoţională a criticii literare veritabile. La Mihail Sebastian, sensibilitatea estetică, plăcerea (intelectualizată) a lecturii, gustul, intuiţia, impresia nu trebuie înţelese ca impresionism minor ce ar ascunde insuficienţa teoretică, ori ca diletantism (antiintelectualism) bazat pe un simplu joc asociativ, fără aderenţă la obiect, ce alunecă în divagaţie, transformând textele în pretext, ci ca sedimentări de natură estetică, morală şi culturală, străbătute de raţionalitate, ca un distilat al unor experienţe anterioare, un ghid aprioric pentru interpretările şi judecăţile sale. Sunt evitate astfel dogmatismul, inhibiţiile, prejudecăţile şi sunt depăşite explicaţiile cauzale exterioare, schemele şi şabloanele proprii oricărui sistem susceptibil de a nu putea ajunge în fortăreţele interioare ale unei opere de artă.
Emoţie intelectualizată şi concept sensibilizat - aşa s-ar putea sintetiza metoda sa critică, ceea ce ar putea însemna, pe de o parte, suficientă aderenţă la obiectul contemplat pentru a-l "gusta" efectiv, iar pe de altă parte, detaşarea necesară unui act critic veritabil, ce găseşte calea de mijloc între subiectiv şi obiectiv (inseparabile în analiza estetică), criticul fiind şi pentru Sebastian, cum spunea Croce, un contemplator de expresii şi, în acelaşi timp, un om care raţionează, iar opera o viaţă deschisă participării, nu un obiect. Alexandru George - observa: "Sebastian nu scrie "cu pasiune" [...], ci "cu suflet", lăsând impresia că de cele mai multe ori dă de la el ceva şi autorului de care se ocupă".
Sebastian percepe actul critic nu doar ca pe o consecinţă a contactului dintre opera literară şi sistemul criticului, ci şi a contactului acestora cu sensibilitatea aceluiaşi critic, intuind dubla natură (chiar duală) a acestui tip de interpret, angajat atât intelectual, cât şi afectiv: "sensul unei cărţi - ca să devină o experienţă vie şi valabilă - trebuie să întâlnească sensul deosebit al personalităţii celui ce o ceteşte. A critica o operă de artă însemnează a stabili punctele de intersecţie dintre adevărurile tale şi adevărurile ei. Singură această confruntare poate fi instructivă, deschizătoare de noi perspective şi creatoare de valori". Altfel spus, opera este filtrată o dată prin super-ego-ul teoretic al criticului, dar şi prin id-ul său, aşa cum le disocia Murray Krieger, pentru care individualitatea, eul criticului literar reprezintă o combinaţie între persona (personalitatea sa publică, vocea reprezentativă pentru sistemul său) şi persoană, ceea ce permite practicarea criticii literare ca artă, ca disciplină umanistă, şi nu ca ştiinţă, asigurându-se deschiderea sistemului şi evitarea uniformităţii la care ar conduce consecvenţa rigidă. Esteticul devine o marcă a identităţii. De aceea, Sebastian va prefera operele în care se simte respiraţia vieţii, în lipsa căreia se anulează şi esteticul, şi moralul.
În viziunea lui Sebastian, un act critic veritabil nu se mulţumeşte să reflecte elemente preexistente, ci le reconstruieşte în mod original, într-un tot organic, ce se întinde de la un "criteriu precis mai departe". Ar fi ceea ce Ingarden şi Wolfgang Iser numesc completarea "locurilor nedeterminate", prin activitatea imaginativ-combinatorică a cititorului. Deci actul critic urmează cu luciditate indicaţii conţinute în text, evitând astfel transformarea operei interpretate într-un episod psihologic individual, dar umplerea golurilor este o activitate amprentată de personalitatea criticului, reacţiile sale trebuind să fie, însă, unele "justificate", cu alte cuvinte valide.
Tânărul critic crede într-o literatură în care să se simtă vibraţia de adâncime a vieţii, în care realitatea şi tempoul vieţii interioare să se cuibărească în pliurile limbajului şi în care existenţa să fie sublimată în semnificaţie. Această concepţie asupra autenticităţii respiră aerul specific mentalităţii "trăiriste" a generaţiei, vădind însă o moderaţie înţeleaptă, ce o desparte de atitudinile radicale, precum cea afişată ostentativ de Eugen Ionescu care considera că viaţa este anulată de literatură. Ca şi Nae Ionescu şi Camil Petrescu, Mihail Sebastian e convins că semnificaţiile profunde ale concretului nu pot fi surprinse prin logica schematică, osificantă, de tip clasic, intuiţia fiind cea care ajută luciditatea să ajungă la substanţa realităţii, a concretului autentic.
De aceea, arta va însemna pentru Sebastian, înainte de a fi expresie, idee şi substanţă. De aceea, lectura şi critica nu pot fi decât o armonizare a intelectului cu senzorialul, a lucidităţii cu lirismul.
