Prestigioasa distincţie i-a revenit
lui Juan Goytisolo (Barcelona, 5
ianuarie 1931), după prelungite
discuţíi între membrii juriului
şi spre surprinderea multor sceptici,
cel dintîi chiar destinatarul, care
exprimîndu-şi „bucuria de a primi
premiul care poartă numele autorului
pe care îl admir cel mai mult”, nu a
omis să menţioneze şi faptul că „a
existat o rezistenţă eroică pentru a nu
mi se da Premiul Cervantes”. Într-adevăr,
aflat de multă vreme înscris pe listele
de propuneri ale Academiilor de Limbă
din ţările hispanofone, Juan Goytisolo
avea şansele reduse ale scriitorului
opozant, suspectat din cauza convingerilor
democratice şi atitudinilor nonconformiste,
critice faţă de politica, propaganda şi
cultura oficială. Declarat în Spania
franchistă persona non grata, abia
după instalarea democraţiei şi-a putut
face auzită vocea, mereu incomodă,
dar tot mai seducătoare. Opera sa a
parcurs traseul complet, între cei doi
poli ai receptării, de la ignorare, represalii,
respingere totală, denigrarea autorului
(după propria mărturie, era numit în
presă „un gangster al condeiului” şi
„mai cunoscut în comisariate decât
în librării”), pînă la aprecierea la
nivel naţional (distincţii literare importante,
precum Premio Nacional de las Letras
Españolas, în 2008), culminînd acum
cu suprema recunoaştere a valorii,
în spaţiul hispanofon, prin acordarea
Premiului Cervantes pentru 2014.
Proscrisul de odinioară, rebelul care
gândeşte şi scrie în răspăr cu ideologia
oficială şi canonul literar, spulberînd
o imuabilă tradiţie manipulată, pentru
a face loc înnoirii impuse de însăşi
realitatea vieţii şi de adevărul istoric,
este apreciat astăzi, aşa cum sună
motivarea juriului, „pentru capacitatea
sa de explorare a limbajului şi propunerile
stilistice complexe, dezvoltate în diverse
genuri literare; pentru demersul integrator
al celor două spaţii hispanofone, al
tradiţiei heterodoxe spaniole şi pentru
permanenta preocupare privind dialogul
intercultural”. A devenit, după cum
l-a caracterizat scriitorul J.M.Caballero
Bonald, membru al juriului, „un heterodox
atrăgător”, ceea ce avea să se adeverească
şi în discursul de recepţie pronunţat
de Juan Goytisolo cu prilejul ceremoniei
de decernare a premiului, la 23 aprilie,
zi dedicată lui Cervantes şi imperiului
Cărţii. Exemplar (în sensul exemplarităţii
cervantine) şi conceptist (densitate
semantică, în limitele unei brevităţi
remarcate a fi un record în istoria
premiului), apreciat de comentatori
drept „frumos şi curajos”, discursul
a atins un climax emoţional în finalul
rezumativ şi impactant:Los contaminados
por nuestro primer escritor no nos
resignamos a la injusticia (Noi cei
contaminaţi de primul nostru scriitor
nu ne vom resemna în faţa nedreptăţii).
Dincolo de elogiul adus prin antonomază
lui Cervantes, reamintind influenţa
şi permanenţa sa în viaţa şi literatura
omenirii din toate timpurile, şi astăzi
mai mult ca oricînd, Juan Goytisolo
reafirmă în subtext cervantismul propriei
sale profesiuni de credinţă şi opere
literare, în aspectul fundamental al
interpretării raportului etic-estetic, ca
o îmbinare a sensibilităţii civice şi
umane faţă de cei exploataţi şi nedreptăţ
iţi cu responsabilitatea artistică,
preocuparea pentru forma estetică.
Incluzîndu-se printre scriitorii care
„calcă pe urmele lui Cervantes” şi
„cervantează”, Juan Goytisolo reia, în
intervenţia sa, unele idei cunoscute
din comentarii anterioare, în ceea ce
priveşte, de pildă, modul său de a
concepe opera literară (literatură şi
critică literară totodată) sau de a aborda
relaţia dintre inovaţie şi tradiţia literară,
urmînd „marea lecţie a lui Cervantes”,
„moştenirea lui Cervantes”. În eseul
cu acest titlu, La herencia de Cervantes,
din volumul Cogitus interruptus (1999),
îşi afirma convingerea că la literatură
se ajunge după „ruperea cămăşii de
forţă ... oprimatoare”, „dinspre anomalie,
prin situarea deliberată dincolo de mode
şi curente şi genuri”, aşa cum, în
Don Quijote, autorul expune „un catalog
complet al diferitelor coduri literare
ale timpului său, cu întreg arsenalul
de mijloace propriu fiecăruia dintre
ele”, după care, cu cea mai mare
dezinvoltură şi naturaleţe din lume, se
dedă amuzantului joc de a le amesteca,
precum cărţile de joc, şi a le distruge,
în numele noii literaturi pe care o
creează”. Pentru Goytisolo, acest
demers în doi timpi, pe care îl preia
în romanele sale, în termeni de
distrugere/creaţie, este singura posibilitate
a artistului de a redobîndi „liberatea
invenţiei, sufocată de balastul convenţiilor
şi canoanelor”, la care trebuie adăugată
şi lecţia Quijotelui, nebunia personajului
ca „formă superioară de înţelepciune”,
pentru ca „să nu evadăm din realitatea
nedreaptă”.
Cine a citit şi recitit în mod fecund
Don Quijote, mai scria Juan Goytisolo
în eseul menţionat, îşi schimbă radical
percepţia asupra literaturii şi a lumii,
iar dacă, după ce a trăit intens aventura
lecturii, se lansează în aventura scriiturii,
atunci descoperă, ca şi el însuşi, că
în cărţile sale, fără să-şi dea seama,
explorează „cîmpul de joc străbătut de
maestru”. Adică, cervantează (sp.
cervantear), precum toţi marii scriitori
ai posterităţii sale, întrucît „facultatea
contaminatoare a Quijotelui este aceea
a literaturii”. Pentru Juan Goytisolo
a urma modelul cervantin este nu numai
necesar pentru o adevărată literatură,
ci şi un demers inevitabil, permanent,
subteran sau vizibil, chiar dacă nu este
conştientizat. În propria sa operă răzbat
ecouri cervantine de tot felul, studiate
în critica de specialitate şi semnalate
chiar de autor1.
Noua formă literară propusă de
Goytisolo, una dintre cele mai actuale,
îndrăzneţ renovatoare şi provocatoare
din ultimele decenii, recunoscută a fi
„de o modernitate absolută”, valorifică
reinterpretări şi reconstrucţii ale
modelului cervantin, tot mai frecvente
în ultimele opere (Las virtudes del
pájaro solitario, La cuarentena, La saga
de los Marx) şi culminînd cu „romanul
cervantin” Las semanas del jardín.
Cervantes este reper asimilat şi referinţă
ineludibilă; tutelar şi afin. Pentru
apatridul Goytisolo, născut în Spania,
exilat în Franţa şi stabilit în Maroc şi,
după cum mărturisea într-un interviu,
luat drept „catalan în Spania, castilian
în Calalonia, francez la Madrid, spaniol
la Paris, latino-american în Statele
Unite, arab sau ţigan în toate părţile”,
lumea lui Cervantes şi a celor care
cervantează este adevărata patrie. O
poziţionare declarată cu diverse prilejuri
şi reamintită în discursul din 23 aprilie:
„Reţinerea pe care o am în mod instinctiv
faţă de naţionalismele de orice natură
m-a determinat să îmbrăţişez identitatea
cervantină; a cervanta înseamnă a te
aventura pe teritoriul incert al
necunoscutului, cu creştetul acoperit
de un fragil coif-lighenaş de bărbier...”
Acordat autorului care scrie pentru
contemporanii săi cervantînd şi contemplă
diversitatea lumii dincolo de particularizări
etnice, din perspectiva apartenenţei la
o simbolic unanimizatoare „naţionalitate
cervantină”, Premiul Cervantes dobîndeşte
semnificaţii omagiale sporite, cu atît
mai oportune acum, cînd acest an
aniversar şi perspectiva comemorării
din următorul aduc în prim plan opera
şi figura autorului lui Don Quijote.
*
Carismatic şi controversat, cu o
personalitate complexă şi insolită,
neîncadrabil în vreun grup sau chiar
în generaţia sa, numită a anilor ’50, de
la mijlocul secolului sau a realismului
social, Juan Goytisolo şi-a creat un
spaţiu mental al libertăţii sub semnul
heterodoxiei, în care spiritul său critic
şi nonconformist guvernează actul vital
şi cel artistic în sensul acelei concordanţe
dintre faptă şi cuvânt, în raport cu
adevărul, pe care gînditorii greci o
denumiseră parresia. „Nu am încetat
– mărturiseşte într-un interviu – să
simt necesitatea de a limpezi atmosfera
ce mă înconjoară, de a clarifica adevăratul
meu mod de a fi în faţa celorlalţi şi mie
însumi, fără să iau în seamă nici un fel
de inconveniente sau obstacole.” A
întreprins astfel, un impresionant
exerciţiu de sinceritate, pentru a supune
judecăţii sale acuzatoare răul de oriunde,
din viaţa socială şi politică, din istorie
sau ideologii, din viaţa personală sau
privind creaţia sa – dezvăluind de pildă
exploatarea şi crimele comise de
oficialităţile franchiste pentru a înăbuşi
protestele populaţiei din Almería,
dar şi fapte, episoade autobiografice,
oricît de dureroase ori inconfesabile
sau defectele propriilor scrieri, (limbajul
inadecvat, învechit al celor „cu teză
socială”).
Opera lui Juan Goytisolo se distinge
prin forţa şi ingeniozitatea actului
creator, originalitatea viziunii, fineţea
observaţiei şi virulenţa criticii, întemeiate
pe o cunoaştere nemijlocită şi profundă
a realităţilor în diversitatea lor, etnică,
socială, culturală, lingvistică..., inclusiv
a teoriei literare. Cuprinde romane,
eseuri2, memorii3, critică literară,
articole jurnalistice şi, în ultimul timp,
poezie4, dar este concepută în afara
noţiunii de gen, ca un mixaj generic,
de teme, – literare, politice, sociale...
– şi modalităţi – narative, poetice,
autobiografice, jurnalistice. La noi au
fost traduse, cu decenii în urmă, cîteva
dintre operele sale timpurii5, prin care,
ca şi colegii săi de generaţie, Goytisolo
lua atitudine faţă de realităţile din
Spania franchistă. Ulterior, într-o a
doua perioadă de creaţie, scriitorul
găseşte pandantul necesarei susţineri
estetice a conţinutului etic. Conştient
de necesitatea renovării limbajului
artistic, se concentrează asupra aspectului
formal, întreprinzînd o „acţiune eliberatoare
şi distructivă [...] transgresoare şi critică
faţă de stereotipurile şi schemele care
paralizează încă limba noastră ... în
numele purităţii credinţei şi monolitismului
ideologic”, făcînd-o „inaptă pentru a
fi vehicolul transmiţător al gîndirii,
al sensibilităţii moderne”.
Prin dublul demers, de distrugere/
creaţie, Juan Goytisolo respinge
tiparele realismului, vechile canoane
şi norme, începând prin a se elibera
de prejudecăţi, precum separaţia sau
puritatea genurilor, linearitatea narativă,
succesiunea temporală... Din elemente
eterogene, discursive şi compoziţionale,
creează un spaţiu literar propice exorcizării
„fantasmelor şi obsesiilor personale”,
prin ficţionalizarea experienţelor
autobiografice „în coordonatele sociale,
politice şi culturale ale timpului în care
i-a fost dat să trăiască”. Adoptă un nou
tip de scriitură, în ciclurile de romane
profund spaniole prin problematica
abordată, dar, prin libertatea lor formală mai apropiate de romanul latinoamerican,
care se impusese în decada
anilor şaizeci. Acestea constituie „opera
de maturitate narativă”, începînd cu
titluri ca Señas de identidad (1966,
prima ediţie, publicată în Mexic);
Reivindicación del conde don Julián
(1970) – ulterior prescurtat, Don Julián
– şi Juan sin tierra, 1975, reunite
sub titlul unic Trilogía española o del
mal, publicate integral şi în limba
română, sub titlul Tripticul răului, la
Editura Leda, în 20086. Traducerea
excelentă şi aparatul critic necesar au
permis cititorilor să aprecieze noutatea
şi eficienţa noului tip de discurs şi
scriitură, în cadrul experimentului pe
care Goytisolo a încercat să-l ducă, cu
fiecare roman al trilogiei, tot mai departe,
pînă la limitele posibile ale comunicării.
„Cînd am publicat Don Julián – mărturisea
într-un interviu –, mai mulţi critici
au fost de părere că ajunsesem la un
capăt de linie, într-un punct dincolo
de care nu avea să-mi mai fie posibil
să avansez. Dar eu ştiam că da, că oricît
de dificil era să reîncep a scrie după
o carte ca Don Julián, puteam să duc
mai departe procesul meu personal
intentat literaturii, disoluţia limbajului
şi a formelor narative tradiţionale. [...]
convins că încă aveam în faţa mea o
margine a manevrei mele experimentale
destul de amplă, pe care puteam întemeia
arhitectura cărţii [...] Concep Juan sin
tierra ca fiind opera mea ultimă, un
finis terrae al propriei mele scriituri”,
în privinţa comunicării, a discursului.
Şi totuşi, în romanele ulterioare7,
scriitorul continuă şi adînceşte explorările
limbajului, în consonanţă cu ceea ce
denumea „procesul emancipator de
azi” al romanului şi al poeziei, în condiţiile
tendinţei de dispariţie a diferenţelor
între genuri, dar şi situîndu-se sub o
tot mai vădită influenţă arabă. Chiar
dacă părăsise ideea unei literaturi ca
„sarcină socială”, convins de „slabele
rezultate” şi eşecul realismului socialist,
continuă să abordeze „cu angajare
etică şi denunţ civic”, teme diverse,
etice, sociale, politice, estetice şi
culturale. Printre acestea, identitatea,
miturile, exilul, călătoria iniţiatică,
realităţile spaniole, patria „repudiată
şi ostilă”, relaţia Orient/Occident şi
implicaţiile ei socio-culturale,
multiculturalitatea în marile oraşe,
aspectele vieţii actuale în întreaga
lume, consumismul şi ipocrizia
capitalismului, războaiele epocii moderne,
dezastrele de la sfîrşit de mileniu,
atentate teroriste, genocide...
Juan Goytisolo şi-a transformat
fiecare din operele sale literare în ceea
ce denumeşte „cîmpul meu de manevre”
experimentale, unde poate aplica o
personală „strategie a invenţiei”.
Realizează astfel ficţionalizări
spectaculoase, bazate pe imagini
impactante – adesea violente, tulbură-
toare, ireverenţioase, şocante –, multiperspectivism
şi polifonie, discurs
polimorf şi scriitură elaborată, toate
acestea motivate de logica artistică a
textului şi conectate la concepţia despre
lume, gîndirea şi faptele de viaţă trăite
de autor. Fragmentarismul discursului
din romane, de pildă, sugerează
imposibilitatea şi respingerea viziunii
totalizatoare, la scara întregului, în
ultimă instanţă, aşa cum observa un
comentator, „incapacitatea personajelor
de a capta globalităţi”, ceea ce reflectă
atitudinea auctorială de dezaprobare
a globalismului; iar multiplicarea
naratorilor permite contextualizarea
interpelării la persoana a doua singular,
cu pronumele tu – tactică specifică
scriitorului, de introducere a vocii unui
narator creditabil, recognoscibilă, ca
şi multe episoade, secvenţe sau idei,
cărora li se conferă credibilitatea girată
de coincidenţele autobiografice. Dense
în privinţa conţinutului ideatic şi
elaborate formal, fără a fi ermetice,
romanele lui Goytisolo pot prilejui o
lectură copleşitoare sau gratificantă,
dar nu facilă, autorul avînd convingerea,
pe care o exprimă cu cuvintele prietenului
său Jean Genet, că „dificultatea este
politeţea autorului faţă de cititor”.
*
Meandrele parcursului biografic şi
al creaţiei literare, provocate de
circumstanţe istorice şi personale
adesea dramatice, i-au favorizat scriitorului
acumularea unei experienţe importante
şi contactul nemijlocit cu realitatea din
zone geografice şi culturale diferite.
Călătoriile în Cuba (1961, 1962, 1967),
Algeria, Palestina, Berlin, Saraievo,
Rusia, apoi şederea în Statele Unite,
unde a predat cursuri universitare
de literatură spaniolă, în perioada 1969-
1975, au făcut posibilă ajustarea ideilor,
atitudinilor şi impresiilor preformate.
Revelaţii, dar şi dezamăgiri. Bunăoară
entuziasmul pentru comunism şi
„fervoarea revoluţionară sinceră”
pentru partidul comunist se topesc
în deziluzie şi chiar ruptură, după
vizitele în Cuba sau Rusia, iar anii
petrecuţi în America se soldează cu
o perspectivă critică asupra capitalismului.
Iar frecventele reveniri în Spania
provoacă indignarea scriitorului cînd
constată sărăcia şi exploatarea populaţiei
din unele zone geografice sau, mai
recent, nemulţumirea faţă de „democraţia
decofeinată pe care o avem acum”.
Destinul uman şi artistic al scriitorului
este marcat în mod decisiv de trei spaţii
geografice şi culturale: Paris, Almería
şi Murcia, Marrakech.
Autoexilul la Paris, în anul 1956,
este punctul de inflexiune în viaţa şi
în cariera artistică a lui Juan Goytisolo.
Schimbarea radicală se produce pe
fondul unei relaţii tensionate cu patria,
„mamă vitregă”, care îi produsese,
copil fiind, trauma iremediabilă a
pierderii mamei, în bombardamentul
franchiştilor asupra Barcelonei, din
1938. O abandonează la douăzeci şi
cinci de ani, profund dezamăgit de
„asfixiantul climat represiv de după
război”, revoltat de „îndoctrinarea” şi
limitarea impuse de „sistemul educativ
supus canoanelor naţional-catolicismului [...] propagat de ideologia falangistă
şi franchistă”. La Paris, locuind în
cartierul multietnic Sentier (locul acţiunii
din romanul Paisajes después de la
batalla, 1982), alături de emigranţi din
vreo douăzeci de ţări, descoperă cu
entuziasm „interculturalism, pluralitate,
osmoză: un univers în miniatură”, în
care neexistînd „viziunea etnocentrică
a lucrurilor, plicticoasă şi meschină”,
diferenţelele particularizatoare sunt
integrate armonios, oferind tonifianta
imagine a convieţuirii îmbogăţitoare,
în condiţiile diversităţii etnice şi umane.
Experienţa exilului, „nu doar fizic
şi motivat exclusiv de motive politice”,
ci şi „moral, social ideologic, sexual”,
îl ajută să decanteze şi să-şi definească
„adevărul său propriu, diferit” de cel
al altora din jurul său. Dezrădăcinarea
produsă de exil devine, aşa cum observă
şi Edward Said în cărţile sale Orientalism
(1978), Representations of the Intellectual
(1994) şi Reflections on Exile (2001),
avantajul unei „priviri dinspre periferie
spre centru, mai interesantă decât
aceea de la centru spre periferie”. Din
noua perspectivă, dinspre Europa, apoi
şi Africa, de la distanţa exilului, scriitorul
îşi formează o imagine diferită, mai
cuprinzătoare şi mai profundă, propice
apropierii de adevăr, în legătură cu
respectivele ţări şi culturi, occidentaleuropene
şi orientale, dar şi cu patria
natală, cu literatura spaniolă şi propria
sa creaţie literară. Constată că educaţia
primită în Spania, fiind aservită intereselor
puterii politice şi ale bisericii, îi limitase
orizontul cultural la creaţiile supuse
ideologiei oficiale şi îi ocultase adevăratele
valori, purtătoare ale unor mesaje
subversive. Acum are posibilitatea
să iniţieze „un proces individual de
contraeducaţie”, pentru a recupera
„marile figuri ale literaturii hispane”,
ignorate pînă atunci din pricina
scepticismului său faţă de existenţa
vreunor valori într-o „Spanie conformistă
şi sterilă”, care îi asfixiase prima
tinereţe.
1 Într-un interviu acordat cu ani în urmă
lui Julio Ortega, amintea un exemplu
concret din propria sa operă, „episodul
muştelor”, la biblioteca din Tanger, din
romanul său Don Julián, care ca şi „marea
rînduială” a bibliotecii lui Don Quijote,
întreprinse de preotul şi bărbierul satului,
are rolul de a introduce discuţia literară
în interiorul romanului.
2 Cîteva titluri: El furgón de cola, 1967;
Crónicas sarracenas, 1981; Contracorrientes,
1985 (reunite în ediţia apărută la Barcelona
în 2005, intitulată Los ensayos, Barcelona,
2005); Cogitus interruptus, Seix Barral,
1999; El bosque de las letras, 1995.
3 Apărute la editura barceloneză
Seix Barral: Coto vedado, 1985 şi En los
reinos de taifa, 1986.
4 Cartea de 9 poeme intitulată Ardores,
cenizas, desmemoria, 2012.
5 Chanca. Reportaj din Almería, trad.de
Olga Tudorică, ELU,1965; Resac, trad.
de Cristina Isbăşescu, ELU, 1966; Doliu la
„Paradis”, trad. de Irina Runcan, Univers,
1970.
6 Trilogia spaniolă sau a răului: vol.1,
Carte de identitate, traducere, prefaţă şi
note de Andrei Ionescu, 2008; vol.2,
Don Julián, traducere, note şi postfaţă
de Andrei Ionescu; vol.3, Juan fără ţară,
traducere de Ariadna Grădinaru, 2008.
7 Cîteva titluri: Makbara 1980; Paisajes
después de la batalla, 1982; Las virtudes
del pájaro solitario, 1986 – autobiografie
grotescă cu arhitectură fragmentară; La
Cuarentena, 1991 – un protest împotriva
războiului din Golf, La saga de los Marx
1993 – despre căderea Zidului din Berlin
şi dispariţia Uniunii Sovietice; El sitio de
los sitios, 1996 – se referă la genocidul
poporului bosniac şi fragmentarea Iugoslaviei;
Las semanas del jardin, 1998;
Carajicomedia, 2001; Pájaro que ensucia
su propio nido, 2001; Telón de boca, 2003.
