Ion Iovan,
MJC,
Editura
Polirom,
Iaşi, 2015,
512 pag.
Ion Iovan debutează ca
poet (După-amiaza unei
clipe, 1976, Premiul de
Debut al U.S.R.), dar, după
numai două volume de
versuri, se re-orientează
spre proză. Înainte de ’89,
publică două romane, Comisia
specială (1981) şi Impromptu
(1986). Scriitorul intră în „clubul“
select al mateinilor odată cu
apariţia eseului biografic Mateiu
Caragiale. Portretul unui dandy
român (Editura Compania,
2002). Surprinde apoi cu o carte
ce părea, după generic, o apocrifă
sau o mistificţiune (cu termenul
lui Mircea Anghelescu): Ultimele
însemnări ale lui Mateiu Caragiale
însoţite de un inedit epistolar
precum şi indexul fiinţelor,
lucrurilor şi întâmplărilor în
prezentarea lui Ion Iovan (Editura
Curtea Veche, 2008, Premiul
Special al U.S.R.).
MJC este, conform autorului, ediţia
definitivă a acestei cărţi. Renunţă la
titlul înşelător, elimină „anexele”, pe
care le topeşte parţial într-o naraţiune
cronologică, aşezată în faţa „jurnalului”
ultimului an de viaţă al lui Mateiu.
Dispare, de asemenea, prelungirea
senzaţionalistă a istoriei biografice
(existenţa unui presupus fiu al creatorului
Crailor de Curtea-Veche), amendată
de majoritatea comentatorilor Ultimelor
însemnări…. Publicarea în colecţia
fiction-Ltd a Editurii Polirom poate
fi considerată tot o formă de
dezambiguizare: oricâtă documentaţie
ar îngloba, volumul rămâne o ficţiune.
Postmodernismul a lansat conceptul
de metaficţiune istoriografică, umbrelă
sub care se aşază, în fond, şi biografiile
ficţionalizate. Faţă de vechea biografie
romanţată, metaficţiunea biografistă
se distinge prin jocul intelectual (uneori,
ostentativ) al intertextelor. Un „atlet”
al biografiilor ficţionalizate este, de
pildă, Peter Ackroyd, unul dintre cei
mai cunoscuţi scriitori postmoderni
britanici. Ultimul testament al lui Oscar
Wilde (1983), roman laureat al premiului
„Somerset Maugham”, l-ar fi putut
inspira pe Ion Iovan, ca model reuşit
de cameleonism literar.
MJC este structurat în două părţi,
O lume pentru Mateiu şi Însemnările
jubileului. Într-o notă de la începutul
cărţii, autorul deconspiră montajul
livresc, utilizarea intertextualităţii
citaţionale (fie că este vorba despre
intertextul testimonial – mărturii ale
contemporanilor, fie de intertexte
literare – fragmente din scrierile celor
doi Caragiale, tatăl şi fiul) şi pastişarea
stilurilor literare, matein şi, fulgurant,
caragialesc. Romanul exploatează la
maximum toate sursele documentare:
istoriografia despre a doua jumătate
a secolului al XIX-lea şi prima jumătate
a secolului al XX-lea, ziarele vremii,
evocări, epistolare, studii istoricoliterare.
Jurnalul intim, pe care
l-ar fi ţinut Mateiu din 1927 până
în 1935, precum şi agendele cu notiţe
(ajunse după moartea sa în arhiva
Fundaţiei pentru Literatură şi Artă
„Carol II”) s-au pierdut prin anii ’40,
păstrându-se doar transcrierile
trunchiate, făcute de Perpessicius şi
Cioculescu după manuscrisele olografe
(„volatilizate” ulterior şi acestea,
spune Ion Iovan într-o altă notă). A
fost publicată, în schimb, corespondenţa
lui Mateiu cu prietenul N.A. Boicescu
(în volumul Mateiu Ion Caragiale –
un personaj. Dosar al existenţei,
1979, coordonat de Al. Oprea). Ion
Iovan amestecă în pasta omogenizantă
a ficţiunii documentalul, textul literar
şi metatextul critic. Adevărurile
istorice (obiective şi subiective)
completate de broderia speculativă
dau naştere unei poveşti biografice
verosimile. Cu toate acestea, romanul
MJC îmbogăţeşte, de fapt, mitologia
unui personaj de istorie literară,
proiectat, încă din timpul vieţii, datorită
excentricităţii sale, în legendă.
De altfel, naratorul subliniază, la
momentul naşterii, câteva semne (de
coloratură biblică şi folclorică) ale
elecţiunii şi singularităţii. Tonul ironic
nu acoperă simbolistica sugestivă:
bastardul marelui dramaturg Caragiale
(Tatăl) este fiul „născătoarei Maria”
(o modestă lucrătoare la fabrica de
ţigarete Belvedere). Copilul vine pe
lume de Buna Vestire, dar şi de Ziua
Cucului (pe 25 martie). „Exordiul” O
lume pentru Mateiu este o naraţiune
la persoana a III-a care reconstituie
tabloul istoric al epocii şi biografiile
îngemănate ale tatălui şi fiului.
Povestirea, fastidioasă prin amănunte,
pare aproape un manual de istorie,
însă autorul subminează subtil relatarea
minuţios-„obiectivă” prin ocheade
ludic-ironice către cititor. A doua
parte a cărţii, falsul jurnal al lui Mateiu,
are rolul (dincolo de cel de catalog
al mişcărilor zilnice ale personajului),
de oglindă „subiectivă” a istoriei
desfăşurate în prima parte. O anume
redundanţă epică devine, astfel,
inevitabilă.
Însemnările diaristice inventate
reprezintă hagialâcul lui Ion Iovan
în lumea (exterioară şi interioară)
mateină, în „groapa privată” a insolitului
scriitor. O teleportare imaginară în
timp şi o transvazare spiritual-psihologică.
Personagiul Mateiu scrie în jurnal
pentru a se dezintoxica de literatură,
pe care ajunge s-o eticheteze drept
„frivolitate”. În ciuda aspiraţiei de a
se despărţi de literatură, „o codoaşă
infectată cu boale lumeşti”, stilul îl
trădează, împingându-l însă tot în
braţele acesteia: „Totuşi o umbră de
pudoare mă urmăreşte constant, am
grijă de gramatică, ung fraza cu pomezi,
de parcă ar fi atinsă de o boală ruşinoasă,
înmoi cuvintele, pun virgule. Să nu
poţi fi singur, en tant qu’homme de
lettres, nici între pereţii băii personale,
cu pantalonii jos, încuiat pe dinăuntru?
E greu, la drept vorbind, să te mai
vindeci de sifilisul literaturii. N-o voi
uita niciodată pe târfa asta?”. Mateiu
pare a suferi şi de un complex al
descendenţei („toate cuvintele au fost
folosite, stoarse de alţii înainte, supte
şi aruncate printre dinţi ; zdrumicate,
morfolite în cavităţile bucale ale ciudaţilor
indivizi care fac literatură din toate
timpurile. Nu poţi să compui o singură
frază curată, componentele ei sunt
regurgitate, acrite, intrate în putrefacţie”),
la care se adaugă dragostea pentru
„esteticile contemplative” ale vieţii.
Strădania şi truda le găseşte monstruoase,
vulgare, tânjind după un dolce far
niente (levantin), considerat singurul
modus vivendi aristocratic. Gândul
acesta readuce la suprafaţă resentimentele
faţă de tatăl care-l dezmoştenise („ctitor
de berării”), pentru a huzuri el însuşi
la Berlin ca un burjui (graţie unei părţi
din averea Momoloaiei). După o tinereţe
în sărăcie, trăind din expediente şi
gheşefturi (care l-au adus în preajma
unor personaje dubioase precum
Bogdan-Piteşti), Mateiu se aranjează
prin căsătoria formală cu searbăda
Marica Sion (mai în vârstă decât el
cu un sfert de secol). În fond, aristocratul
închipuit Mateiu (care se auto-proclamase
conte de Karabey) nu e departe de
„plebeul” său părinte în ceea ce priveşte
oportunismul, dorinţa de parvenire şi
visul de rentier. Obsesia stilului nobiliar
(în vestimentaţie, în maniere, în scris)
este însă apanajul fiului, pasionat de
heraldică şi de istoriile familiilor
aristocratice europene.
În momentul însemnărilor, după
război, Mateiu are nostalgia Belle
Époque, a unei „lumi aşezate”, a boierilor
conservatori de viţă veche. Îi repugnă
reformele democratice ale liberalilor
şi, în general, tot ce ţine de ţărănime
şi de mahala: „Dumnezeu a creat mai
întâi elita. (…) de fapt, a creat numai
elita. Restul este eroare”. Pentru a
scăpa de bigotismul Maricăi şi de damful
„românimii” se refugiază în „dialogul”
jurnalier cu sine, care este şi o autoanaliză,
şi în două proiecte utopice:
regatul unit româno-maghiar (o comisie
mixtă îl desemnase creatorul stemei)
şi senioria de la moşia Sionu. Acestea
îi oferă prilejul de a călători când la
Sibiu (în care regăseşte ceva din neuitatul
farmec al Berlinului văzut în juneţe),
când la Fundulea, unde arborează
pe conac flamura cu blazonul său
comital. Aici îşi admiră curcanii imperiali,
iar noaptea, priveşte ore în şir cerul
prin binoclu. Studiază construcţia
grădinii unui conte Hoditz, în vederea
croirii propriei grădini senioriale „de
meditaţie”. În vila de pe strada Robert
de Flers, îşi face frecvent inventarul
garderobei şi al medaliilor, sub privirea
îngăduitoare a motanului „terapeutic”
Calimach. Cvasi-ipohondru, îşi măsoară
cu regularitate tensiunea arterială cu
sfingomanometrul. Şi îşi repetă, ca o
mantră, deviza înscrisă pe emblema
lui nobiliară: Cave, age, tace. Citeşte
cu sfinţenie ziarele, mai ales Universul,
dar şi literatură, exclusiv occidentală,
cea autohtonă fiind „bicisnică”. Nictofilul
lâncezeşte adesea într-o stare de
taedium vitae. Vanitatea, nevoia de
a se arăta a dandy-ului îl poartă însă
prin cafenelele interbelice bucureştene,
la Athénée, Corso, Capşa, unde se
comentează ştirile politice, mondenităţile
şi noutăţile literare. Şi unde îşi face
veacul scriitorimea română, tratată cu
dispreţ în jurnal. În încondeierea
contemporanilor, Mateiu are spiritul
vindicativ şi limba spurcată, sarcastică
ale unui Neculce. Doar poetul Adrian
Maniu, ins rafinat şi iubitor de antichităţi,
sau „candidul” Pillat sunt descrişi cu
simpatie. O evaziune trăiristă o constituie
relaţia erotică prudentă cu Ema, secretara
de la Fundaţiile Regale. Căci „neghiobia
de a face literatură înseamnă bule mari
de timp netrăit”.
Stilul jurnalului apocrif nu este
unul artificios (cu excepţia jargonului
franţuzesc, preluat din scrisorile către
Boicescu), dar este unul artist.
Impresionează simţul detaliului şi
poeticitatea senzaţiilor olfactive:
Nicolae, omul de casă, „miroase a
câine ud”, Marica „miroase ca un
dulap străvechi”, Maison d’Art şi
proprietara ei „adiau a mucegai”,
„lumea de azi, un bazar împuţit”,
„Cezărică; azi miroase a cotoşman
înfierbântat”, „Parfumul rafinat era,
fără excepţie, natura conservatorilor.
(…) |ştia de acum sunt animale
odorifere la modul natural, ai lui
Mihalache put precum mâţele, ai lui
Guţă precum cotoii. Da, trebuie să
ne astupăm nările pe aici, prin
Bucureşti”. Mateiu avea nas fin, vorba
ceea.
Ion Iovan dovedeşte o uimitoare
capacitate empatică şi realizează
un adevărat tur de forţă romanesc
(narativ, retrospectiv, introspectiv).
MJC conţine, în egală măsură, o frescă
istorică şi de moravuri sociale, o
biografie ficţionalizată, o proză de
analiză moral-psihologică. O lume
pentru un personaj şi un personaj cât
o lume.
