În 1505 apărea la Paris o prea puţin cunoscută mărturie despre faima lui Zamolxis în mediile culturale renascentiste.
Este vorba de un poem în care numele getului e pomenit alături de legendarii întemeietori ai misterelor antice: Orpheus, fondatorul misterelor orfice, şi Eumolpus, întemeietorul misterelor eleusine. Poemul prefaţează ediţia pariziană a miscelaneului tradus în latină de Marsilio Ficino (1493) şi cunoscut astăzi sub numele de Corpusul hermetic. Este vorba de un dodecastichon ad lectorem semnat de Pierre Porta din Montreuil-sur-Mer, corector-editor la prestigioasa imprimerie a lui Henri Estienne (Henricus Stephanus), care pomeneşte aici de Zamolxis ca despre ilustrul reprezentant al unei antice religii de mistere, acea prisca relligione din care Renaşterea a făcut o importantă urmă a timpurilor în care eroii-zei mai umblau pe pământ: „Primeşte, tu, din ceruri oferta acestei cărţulii,/ Şi ia-o ca pe antica religie (prisca relligione) a lui Hermes cel/ De trei ori marele, neegalat nici de Orfeu, tracul/ Neîntrecut în cântec de Linus al lui Caliope,/ Nici de Zamolxis ce pe Eumolpus l-a depăşit,/ Ei care străvechea faimă a cerului probat-au./ Utilă e cartea într-a lumii umbră trecătoare/ Celor ce cu-adevărat lumina pură o îndrăgesc./ În ea-i înţelepciunea, puterea vieţii şi a morţii,/ Aici găsi-vei tu ca să înveţi totul despre zei,/ Aici descoperi-vei de licori cupele pline,/ Nectarul pe care, tu, cititorule, îl vei obţine./ Rămâi cu bine!”i [trad. aut.].
Pentru a înţelege cauzele şi circumstanţele apariţiei lui Zamolxis în poemul parizian trebuie să ne întoarcem la anul 1469, când Ficino scrie Epitoma la dialogul Despre lege al lui Platon (publicată abia în 1484), în care Zamolxis apare enumerat alături de Zoroastru, Hermes Trismegistus şi Moise printre „iluştrii fondatori al legilor” (illustres conditores legum), cei care au „inventat” arhetipul teologiei, adică legile general-valabile ale unui Dumnezeu „cunoscut sub mai multe nume” (inventionem legum in Deum, per diversa nomina atque media retulerunt)ii. Aceasta ar fi „antica şi preaobscura filosofie” (prisca et subobscura philosophia) în a cărei cunoaştere Pico della Mirandolaiii vedea garanţia întâlnirii sufletului omului cu zeii pe deasupra oricărei religii, promisa trecere a omului de la vederea lui Dumnezeu la îndumnezeire.
Resuscitarea mitului lui Zamolxis se cere, aşadar, înţeleasă ca parte integrantă a efortului renascentist de regăsire a unei credinţe primordiale, filosofia de dinainte de filosofie, arhetipul creştinismului adevărat. În numele acestei prisca theologia (sive philosophia), un grup de erudiţi din quattrocentoul italian: Filelfo, Plethon, Valla, Ficino, Pico, Zambelli, Alessandri, a îndrăznit să privească dincolo de gardul filosofiei greceşti, până foarte departe, în cer. Ei au semnalat omului renascentist că genealogia înţelepciunii umane îşi are începutul mult mai departe de Platon şi de pre-socratici, undeva în lumea barbară, în locurile spre care „Pythagoras, Empedocles, Democritus, Platon şi mulţi alţi filosofi renumiţi au călătorit pe mare pentru a învăţa această artă şi, întorcându-se ei, au anunţat acestă maximă virtute ca pe cea mai preţioasă comoară, ţinând-o ascunsă în arcane”iv. Este faimoasa teză piconiană reluată de ocultistul Agrippa după manifestul filosofic al Renaşterii: Discurs despre demnitatea omului (§37). Teza piconiană îşi are originea într-o afirmaţie a lui Iamblichos din Despre mistere (I, 1), tratatul tradus în latină de prietenul lui Pico, Marsilio Ficino. De fapt, prima mână este Plinius, cu a lui Naturalis historia (30, 1, 9), tipărită întâia oară tot în 1469, la Veneţia, dar Iamblichos aducea cu el faima neoplatonismului esoteric, considerat în epocăv ghidul împăcării epocale dintre Platon şi Aristotel în numele aceleiaşi universale filosofii de dinainte de filosofie.
Anul 1469 este şi anul în care apare la Roma celebra Apologie sau Despre magie a lui Apuleius, cartea care a fundamentat asimilarea căutatei filosofii oculte a anticilor cu magia. Aici, câteva întrebări retorice pregătesc consacrarea definitivă a cuplului Zamolxis-Zoroastru ca iluştri înaintaşi ai nobilei arte a magiei: „Ai auzit tu de cuvântul magie, tu care te grăbeşti să o acuzi? Ştii tu că ea este o artă acceptată de zei, plină de venerabile cunoştinţe, de pietate şi de înţelepciune divină, onorată şi glorioasă încă de pe vremea când Zoroastru şi Oromazes, au practicat- o [...]? Şi Platon a lăsat într-un dialog despre un anume Zamolxis, bărbat de neam trac, dar dedicat aceleiaşi arte (sed ejustem artis viro), spunând că «vorbele frumoase sunt terapia sufletului». Dacă e aşa, de ce să numi fie îngăduit să cunosc fie bunele cuvinte ale lui Zamolxis, fie ceremoniile preoţeşti ale lui Zoroastru (vel Zalmoxi bona verba, vel Zoroastri sacerdotia)?”vi. În preluarea lui Pico, pasajul face apel la mărturia lui Platon pentru a consacra definitiv tandemul Zamolxis-Zoroastru ca iluştri practicanţi ai vechii arte a magiei: „Dacă am întreba pe Platon ce este magia acestor doi, în Alcibiade va răspunde că magia lui Zoroastru nu e altceva decât ştiinţa lucrurilor divine, în care regii Persiei şi-au educat fiii şi prin care ei au învăţat să-şi conducă statul după ordinea universului. În Charmides va răspunde că magia lui Zamolxis este medicina sufletului (magiam Xamolsidis esse animi medicinam) prin care se obţine liniştea sufletului, precum sănătatea pentru trup”vii.
Poemul publicat la Paris dovedeşte că faima getului depăşea la anul 1505 graniţele Italiei, acolo unde mitul magului Zamolxis a renăscut prin traducerile lui Ficino şi, mai ales, prin Discursul lui Pico. După ce Parisul a fixat-o în erudite versuri, faima filosofului get va trece la anul 1509 în Germania, unde Agrippa începe acum să scrie cele trei cărţi ale „bibliei” ocultismului renascentist. În De occulta philosophia, cuplul Zamolxis-Zoroastru capătă statutul de primi autori ai „magiei spirituale”, „cea mai perfectă şi superioară ştiinţă, cea mai înaltă şi sacră filosofie, desăvârşirea nobilei filosofii”viii. Şi apologia filosofului Zamolxis nu se opreşte aici. Tracul apare distribuit în rolul de înaintemergător al filosofiei de dinainte de filosofie, devenită acum occulta, şi la Johannes Reuchlin, în a sa De arte cabalistica (1517), sau la Johannes Boëmus, Omnium gentivm mores (1520), precum şi în mult mai celebra Magia naturalis (1559) a lui Geambatista della Porta. Reeditările şi traducerile acestor opere vor duce renumele lui Zamolxis până în Iluminism, de unde Epistolarul lui Vossius (1690), sau dizertaţia lui Lundius: Zamolxis primul legislator al geţilor (1687), ca şi proiectul lui Newton (c. 1684) despre teologia popoarelor, rămasă în manuscris, vor duce renumele lui Zamolxis până în „marea renaştere” a filosofiei oculte din secolul al XIX-lea, când ocultişti de vază ai momentului, precum Fabre d’Olivet sau Saint-Yves d’Alveydre, vor resuscita în Occident venerarea pioasă a magului get.
Renumele lui Zamolxis era deci la apogeu în 1509, anul în care Agrippa schiţează cuprinsul tratatului său în trei cărţi Despre filosofia ocultă, consacrându-i pe Zamolxis şi pe Zoroastru ca cei dintâi autorii ai filosofiei oculte. Este anul în care Rafael Sanzio pregăteşte la Roma schiţele monumentalei sale fresce cunoscută azi sub numele de Şcoala din Atena. Cu titlul iniţial de Cunoaşterea cauzelor (Causarum cognitio)ix, pictura murală de la Vatican s-a vrut ilustrarea simbolică a istoriei filosofiei, „o poveste” – cum spune Vasari – în care „apar înfăţişaţi toţi înţelepţii lumii”x. Din păcate, fresca nu a avut niciodată un text explicativ, iar personajele din storia rafaelită nu pot avea astăzi decât girul hermeneuţilor şi al istoricilor. Una din primele încercări de identificare a personajelor datează din anul 1550 şi aparţine chiar lui Vasari, istoricul identificându-l aici, printre alţii, pe magul Zoroastru, personajul din grupul din dreapta, îmbrăcat în alb şi „ţinând o sferă a cerului în mână”xi.
În mod cât se poate de natural se naşte atunci întrebarea: de ce nu ar fi figurat pictorul aici, printre cele 56 de personaje, din care circa jumătate au fost identificate, şi pe celălalt prim autor al străvechii filosofii, pe magul Zamolxis...?
Înainte de a revendica numele lui Zamolxis, personajul nostru ar trebui să îndeplinească o minimă cerinţă iconografică: să fie îmbrăcat tot în alb, precum Zoroastru, toga praetexta fiind aici simbolul rafaelit menit să sublinieze şi să individualizeze calitatea de mag, de sacerdot al anticelor mistere. În afară de Zoroastru, un singur personaj îndeplineşte acest criteriu, fiind în întregime îmbrăcat în alb. El a fost acceptat (ius non scripta) de toate siteurile de popularizare de pe Internet, în frunte cu Wikipedia, fără a se indica vreo sursă documentară cu Hypatia din Alexandria, femeia filosof a atichităţii păgâne, şi asta în ciuda asemănării izbitoare a personajului din frescă cu Portretul unui tănăr, tabloul pictat de Rafael pe la 1513 şi interpretat ca o posibilă reprezentare a lui Francesco Maria della Rovere, nepotul Papei Iulius II, comanditarul frescei. Semnalată de Gruyerxii încă din secolul XIX, asemănarea cu portretul acestui tânăr ridică un prim semn de întrebare în acceptarea personajului rafaelit ca femeia filosof Hypatia. Mai mult, gândirea neoplatoniciană a Hypatiei nu se încadrează în contextul pythagoreic al grupului, care îl are în centru pe bătrânul Pythagoras. Nu la urmă, reprezentările renascentiste şi antice ale femeilor din Egiptul greco-roman dovedesc că Hypatia din Alexandria trebuia figurată cu păr negru şi ten masliniu, nu bălaie şi cu ten alb ca personajul lui Rafael.
În opinia noastră, tânărul cu figură sacerdotală, radiind armonia interioară a epoptului antic, nu poate fi decât imaginea din mentalul colectiv renascentist a primului autor al străvechii filosofii: Zamolxis, tânărul discipol al lui Pythagoras, cum îl prezintă Iamblichos şi Porphyrios, blond, cum îi descrie Herodot pe geţi, îmbrăcat ca un sacerdot în toga albă cu tiv auriu, având inconfundabilele trăsături efeminate ale portretelor de tineri din perioada romană a lui Rafael.
i Pimander, liber de de [sic] sapientia et potestate dei, Parisiis, in officina Henrici Stephani, 1505 (pe pagina de titlu).
ii cf. M. Ficino, Epitoma in Minoem, vel de Lege (1486), în Opera omnia, Basileae, ex officina Henricpetrina, 1576, vol. 2, p. 1135.
iii v. Ioannis Pici Miranduale vita, în Opera omnia, Basileae, ex Officina Henricpetrina, 1557, t. 1, [p. V].
iv H. C. Agrippa, De occulta philosophia (1510), I, 2, în ed. Lugduni, 1550, p. 5; reluată după Pico della Mirandola, dedicaţia la Heptaplus (1480).
v v. G. Pico della Mirandola, Epist. ad Ficino, în Opera omnia., Basileae, 1557, t. 1, p. 373.
vi Apuleius, Apologia sive pro se de magia liber, 26. vii G. Pico della Mirandola, De hominis dignitate, 37 (239-240), în ed. cit., p. 327.
viii „haec perfectissima summaque scientia, haec altior sanctiorque philosophia, haec denique totius nobilissimae philosophiae absoluta consummatio” – H. C. Agrippa, De occ. phil., I, 2, în ed. cit., p. 2.
ix cf. G. Vasari, Le vite de’più eccellenti pittori(1550), în ed. Milano, 1809, vol. VIII, p. 70.
x cf. idem, p. 44.
xi idem, p. 82.
xii v. F.-A. Gruyer, Raphaël, peintre de portraits. Fragments d’distoire et de l’iconographie sur les personages représentés dans les portraits de Raphaël, t. I, Paris, Librairie Renouard, 1881, p. 197
