Dansatori care sunt în acelaşi timp interpreţi, în sensul actoricesc al cuvântului, au existat întotdeauna, dar în ultimele decenii a apărut şi un gen aparte de dans-teatru, cum ar fi, de exemplu, cel practicat de Pina Bausch. Apropierea dintre cele două arte s-a făcut însă şi din cealaltă direcţie, actorilor cerându-li-se adesea să stăpânească în asemenea măsură arta mişcării, încât expresivitatea gestului să poată fi o prelungire a expresiei vocale. Dar şi în acest domeniu s-a ajuns până la forme de teatru-dans, în care actorii dau viaţă conţinutului de idei, în mare măsură, sau chiar exclusiv, prin arta gestului.
Coregraful Florin Fieroiu este la a doua încercare de a crea un astfel de spectacol de teatru-dans, pe scena Teatrului "Nottara". Dacă în spectacolul stagiunii trecute, DaDaDans, actorii se revendicau atât de la arta cuvântului cât şi de la cea a gestului, de astă dată, în recenta montare Dansolitude, actorii se exprimă numai prin mişcare.
Creatorul spectacolului a plecat de la un scenariu de Radu Macrinici, are ca partener pentru scenografie pe Lia Manţoc, iar ca interpreţi pe actorii Cerasela Iosifescu, Dragoş Bucur, Alexandru Jitea şi Bogdan Dumitrache.
Micul dicţionar care ne întâmpină înaintea începerii spectacolului, în programul de sală, cuprinde câteva gânduri generoase, cum ar fi "gest - întinde o mână", sau întru totul adevărate, "dragoste - cea mai grea poruncă", alături de altele pline de umor, "palma - metodă biblică de îmbujorare", dar şi gânduri răzvrătite, precum "corp - singura creaţie a părinţilor mei". Nu numai în plan profesional, dar şi în plan intim, spiritual, generaţia celor ce au acum puţin peste treizeci de ani, şi căreia îi aparţine şi Florin Fieroiu, se consideră a fi deci o generaţie spontanee.
În ceea ce priveşte însă legătura dintre modul de gândire exprimat de coregraf în program şi punerea lui în pagină, pe scenă, nu există fisuri. El a căutat şi a realizat, într-adevăr, o "înlănţuire de poziţii fireşti ale corpuluii". Joacă, râsete, chicoteli, îmbrânceli, pumni, împunsături sunt legate cu abilitate de coregraf şi interpretate firesc şi totodată expresiv de cei patru actori, care se învârt prin scenă şi pe marginile ei, părând că descoperă treptat, reflectoarele, stăngile şi pânzele albe, cu ajutorul cărora vor îmbrăca apoi spaţiul scenic. O joacă bine dirijată, bine executată, cam lungă şi neavând parcă nici un scop, decât acela de a se desfăşura atunci, acolo, pe scenă, şi nu oriunde în altă parte. Corpurile actorilor au în tot acest timp o gestică directă şi o plastică frustă.
Măestria creatorului intervine în partea a doua care dă sens şi primei părţi, tocmai prin contrast. Interpreţii dezbracă costumele oarecare, de stradă şi corpurile lor goale, doar cu slipuri, sub o lumină scăzută, dar bine direcţionată, capătă o marcată sculpturalitate. Trei pânze albe, ridicate mai întâi pe jumătate, oblic şi apoi drept până sus, îi izolează pe actorii-dansatori de hăul restului scenei şi ne invită într-un spaţiu cu o puternică tentă de irealitate. Într-o atmosferă de visare cu ochii deschişi, corpurile aveau mişcări în ralanti, ca în apă, fiecare interpret evoluând mai întâi singur, apoi în cadrul a două cupluri, unul mixt, iar celălalt de acelaşi gen. Corpurile îmbrăcate avuseseră mişcări precumpănitor dure, pe când cele goale, sub lumină difuză, iradiau poezie şi lirism necăutat, pledoaria implicită pentru cele două cupluri făcându-se cu decenţă, eleganţă şi fineţe.
Principalele calităţi ale spectacolului Dansolitud se definesc astfel a fi firescul primei lui părţi şi reveria poetică din cea de a doua parte.
