Vrînd-nevrînd (sigur mai mult nevrînd), tinerii poeţi merg, totuşi, în formaţii de poetică. Poate nu compacte, dar destul de omogene. Sunt însă între ei şi poeţi care nu se aliniază, fie premeditat, fie din cine ştie ce accident (tot de poetică). Răzleţiţi astfel, le rezultă un fel de experimente (cu voie ori fără).

*

Cu poeme în proză se încearcă Alexandru Maria (Omul metodă, Editura revistei „Convorbiri literare”, Iaşi, 2012), fentînd astfel, din pornire, exigenţa de densitate a discursului poetic (oricît n-ar mai fi ea respectată). În poemul în proză pălăvrăgeala – sau destinderea cît mai comodă a textului – e mai legală decît în convenţia-vers şi criteriul cel mai funcţional rămîne ritualitatea de dicţiune. Din această perspectivă, Alexandru e un bun ritualist al lehamitei, al notaţiilor plate şi al stărilor deceptive, fără nici un aplomb vital. Ar fi fost, în alte vremuri, un poet de spleen, cu paradă de goluri lăuntrice şi nostalgii retezate. E şi acum, doar că partitura de spleen e pusă pe scheme simbolice (o simbolică narativizată) şi interpretată în acorduri ce compun angoase tratate în lejer, fără nici o panică: „acum cîteva zile ploua, stăteam pe canapea, butonam televizorul, lîngă mine era o haină, era o coapsă, era o femeie, îmi era cald, dar a bătut la uşă şi a trebuit să mă ridic, nu pentru că a trebuit, pentru că nu contenea ciocănitul şi nu înţelegeam nimic, eram furios, dacă pot să spun aşa, pentru că lîngă mine era o femeie, era o coapsă, cineva îmi ţinea de cald, şi eu a trebuit să mă ridic să răspund la uşă şi// cu o zi înainte tot la fel, ciocănea, erau două bufniţe/…// voi avea lîngă mine nişte oase, nişte pene, ceva care să-mi ţină de cald”. Schema generală constă în tulburarea cotidianităţii, în electrizarea ei cu ceva nelinişte, nu atît de pregnantă încît să strice ritmul de decantare a lehamitei, dar nici atît de firavă încît să n-o proceseze subversiv: „…// ea îi spune iubitule şi puncte de suspensie (odată şi-odată veţi rămîne şi fără astea, să vă aud atunci), degetele tale alunecă uşor sub lebedele mele albastre.// ceva se întîmplă acolo, tăcut, vîntul şi ciripelele somnoroase şi maşinile, pămîntul şi oamenii dormitînd fiecare cu o vrabie răscolindu-le pieptul.// şi e atîta linişte între degetele noastre încît sîngele meu trece prin mîinile tale”. Fireşte că sunt luate în răspăr clişeele lirice (de aici şi decalcurile, pe jumătate ironice, precum cel blagian de mai sus), dar presiunea lor tot se simte în modul uşor parodic în care sunt tratate, minimalist, secvenţele de cotidian: „suntem amîndoi în tren, plecăm pentru prima dată din oraş. stăm amîndoi lîngă geam, faţă în faţă. în noi se văd soarele, cerul, copacii (unul are o scorbură, în ea două bufniţe fac dragoste, fireşte că noi nu le vedem), şoselele, restul. ascultăm muzică, vorbim lucruri nu prea importante, din cînd în cînd ne aplecăm unul spre celălalt”. Punctul de interferenţă al tuturor acestor peripeţii de plictiseală şi de anosteală e figura (de nu simbolică, măcar coagulantă) „omului metodă”, cel care se ţine scai de poet şi-l zădărăşte cu dreptatea lui: „orice aş face, omul metodă mă va urmări mereu, cu o ţigară în colţul gurii,// şi îmi va spune că este numai vina mea// (această întreagă destăinuire, aceste scurte poeroze, eu, fata fără nume, voi, totul, dar totul),// iar eu voi şti că el are dreptate”. Pe scurt, o monodie fluentă a blazării, intersectată din loc în loc de lucruri neliniştitoare.

*

Foarte multă (ba chiar foarte-foarte multă) empatie (şi cele ce devin din ea) pune Cristina Tătaru în prefaţa pe care o dedică debutului lui Călin Derzelea (Tellus, Editura Grinta, Cluj, 2012), unde, zice ea, sunt „frapante” „filonul teluric al versului” şi „perspectiva ideatică a coborîrii spre motivele poetice mitice”. Se poate; depinde, fireşte, şi de sensibilitatea la frapanţe. Pe mine, bunăoară, m-a frapat mai degrabă (şi mai tare) modalitatea în care Călin îşi asamblează notaţiile şi secvenţele, amestecînd versuri oneste cu tentative cel puţin bizare şi groteşti de a face „imagistică”: „Gălbenuşul sfîrîie la orizont în untura străbunilor/ Nu ştiu dacă e bine să mă bucur de stele/ Odată mi-am pus o dorinţă şi am fost uitat/ Cînd nu mai era nevoie a venit peste mine potopul fantasmelor ş…ţ Foiesc nerăbdarea scărpinatului prin zone sensibile/ Cu ghearele patimilor aţîţate de orbirea nopţii” etc. (Trilogie). Drept să spun, ies mai cursive secvenţele care n-au chiar pretenţii metafizice (sau nu mari, oricum, pasabile): „Iubito, strînge-mi capul între coapse/ Lasă-mă să mai respir drojdii acrişoare/ Lasă-mă să pătrund unghiul tainic/ Să-mi sprijin centrul de greutate deasupra celor trei/ puncte cardinale” (idem). De felul lui natural, Călin e om de nostalgii şi sentimente pozitive, cîteodată chiar de duioase: „Mi-e dor de-mbrăţişarea părintească/ Mi-e dor nebun de-ntîmpinarea/ Ochilor făcuţi să mă iubească/ Mi-e dor de cald de împăcare/ Şi de mirosul lor” etc. (Secunda). De felul lui poetic însă, îşi chinuie nostalgiile cu o metodă impardonabilă, băgîndu-le într-un regim de tortură lingvistică (de nu şi imaginativă): „M-am urcat în pod/ Copac cu lăzi uitate/ Respir timp înghesuit sub grindă/ Tigve nude urlă lirismul insomniilor/ Enciclopedism zadarnic sau eructaţie agrestă/ Satir priapic consumă castitatea cu ciocolată/ în umbra marelui spirit miros de doagă” etc. (M-am urcat în pod). Pe cît pot să-mi dau seama, Călin cu ceva poetică de încifrare lucrează – şi lucrează pe categorii mari suprapuse cotidianului: „În pavilion binarul/ Zămisleşte nemurirea/ Perdelele- i ascund de indiscreţii chipul/ Cine socoate că unu-i de ajuns/ Să poarte toate/ Se amăgeşte irosindu-şi timpul/ Unul e cuierul hainei înstelate/ Iar însoţirea ţese absolutul” etc. (Privilegiu). Din păcate, lucrurile scîrţîie strident de tot şi adesea ireparabil.

*

Toate i se pot ierta unui debut la 13 ani (cum e cel al lui Daniel Dumitraşcu, Lumea fără mine, Editura PIM, Iaşi, 2012). Inclusiv debutul însuşi. Cu atît mai uşor zvîcnirea de vanitate care i-a stat de cauză şi prin care Daniel a vrut să le arate colegilor (unuia în special) ce poate „cu adevărat”, după cum zice el în confesiunea finală de autor. (Cîteodată astfel de pariuri merg bine, cum a fost cazul – între toate fericit – cu Ion Barbu; are şi Daniel şansa lui). La fel de uşor pot fi trecute la scuzate supărările din clasă (răzbunate prin epigrame: „Bravo pentru nota ta/ Dar în gîndul lor pervers/ – Patru-ul de te-ar mînca/ Zi de zi te-aş lăuda” – Prietenilor falşi). Nu mai greu genul de poezii-definiţii, destul de multe: „Vîrsta este doar/ o adunătură/ de gînduri şi/ ani” (Etate). Sau încercările de provocare senzuală: „Striveşte-mi pieptul iubito/ cu buzele tale. Atinge-mi/ cu limba inima” etc. (Botezul buzelor; Doamne, Daniel, dar ce buze poate avea fata aia? Pietre de moară?!). Ori accesările abrupt metafizice: „Mă doare nemurirea sufletului/ meu, tăcerea Ta Doamne” etc. (Esenţe tari. Autoportret). Ba chiar şi – chiar dacă asta mai greu – reţeta imagistică bizuită în antropomorfizări pe loc: „Pun paharul/ pe coapsa peretului alb,/ aud cum el îmi şopteşte/ din fălcile claustrofobiei/ un cuvînt mînjit/ pe ambele părţi cu var” etc. (Imatur din cauza claustrofobiei). Cum ziceam, de iertat sunt toate la această vîrstă; dar dacă Daniel va deveni chiar poet, nu şi le va ierta el. (Încurajatorii de precocităţi – editori, profesori, neamuri şi ce-or mai fi – ar trebui să fie mult mai precauţi). Altfel, să sperăm că dl Bogdan Baghiu, care-i face un fel de postfaţă, va avea dreptate şi că „peste cîţiva ani” vom asista la o „deplină recunoaştere” a poeziei lui Daniel.