Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Un exerciţiu stilistic magistral de Luminiţa Corneanu

Eugen Ruge, Vremea luminii care păleşte, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2013 Distins cu Premiul Cărţii Germane în anul 2011, romanul Vremea luminii care păleşte este un proiect extrem de ambiţios, pentru că, deşi aparent biografic, el reconstituie din fragmente private istoria comunismului, de la începuturile ei ruseşti până aproape de finalul german reprezentat de căderea Zidului Berlinului. Este, în primul rând, istoria unei familii, începând cu Wilhelm şi Charlotte, membri din ilegalitate ai Partidului Comunist German, continuând cu fiul, Kurt, şi soţia acestuia, rusoaica Irina, apoi cu Alexander, nepotul, şi Markus, strănepotul, adolescent în 2001, ultimul an din cronologia romanului. Fragmentele epice sunt dispuse în funcţie de memoria afectivă a eroilor, şi nu cronologic, anii fiind marcaţi explicit, pentru că în absenţa bornelor temporale cititorului i-ar fi fost greu să se descurce prin materia romanului, de aproape 400 de pagini. Există însă, ca elemente de tehnică artistică, două aspecte care ordonează acest haos evenimenţial: primul, rama, cadrul poveştii, care are loc în 2001, este istoria despre boala lui Alexander, limfom non-Hodgkin, neoperabil, cu evoluţie lentă. Cancer limfatic, pe care eroul trebuie să-l ducă îngrijind în acelaşi timp de tatăl său, ajuns senil, şi care trebuie hrănit, spălat, dus la toaletă. Al doilea element ordonator este e excelentă soluţie epică pe care a găsit-o Ruge: ziua de 1 octombrie 1989, aniversarea de 90 de ani a lui Wilhelm, erou al comuniştilor est-germani dacă nu prin altceva, măcar prin longevitate, este reconstituită din cinci fragmente epice presărate în carte, printre alte bucăţi din trecut sau din viitor, scrise din perspective diferite: a Irinei, a Nadejdei Ivanovna, mama Irinei, adusă mai curând fără voia ei în Germania de Est, a lui Wilhelm, a strănepotului, Markus, şi a lui Kurt.
În asta constă, după părerea mea, marele merit al cărţii. Privind realitatea prin ochii personajelor sale, Eugen Ruge schimbă semnificativ stilul narativ al fiecărui fragment, efectele obţinute fiind cu adevărat remarcabile. La începutul romanului, de pildă, deruta şi buimăceala lui Alexander, de-abia ieşit din clinica medicală care îi pusese necruţătorul dignostic, sunt redate într-un discurs debusolat, dezlânat, în care amintiri vechi şi noi se amestecă, despre sine, despre boala lui, despre Kurt şi despre Irina. Ziua de 1 octombrie 1989 prin ochii Nadejdei Ivanovna ne este prezentată într- o vorbărie interminabilă, cu fraze lungi, alcătuie în special prin juxtapunere, şi cu ample volute în trecut, până în copilăria ei din Ural, înainte de comunism: „n-ar fi crezut-o nimeni din Slava, asemenea pantofi, buni, din piele, când era mică se uita mereu după asemenea pantofi, când intrau în vreun sat şi ea stătea în faţa bisericii, cât urâse asta, (...) trebuia să stea cu mâna întinsă, toată ziua, capul plecat, mâna sus, dar dacă nu erau pantofi pe aproape puteai să laşi mâna jos, asta pricepuse repede. Obielele nu aduceau nimic, papucii de rafie câte ceva, dar îndată ce apăreau pe undeva pantofi, se cerea atenţie mare”. Autorul merge chiar mai departe, până la a reda acelaşi eveniment, întâlnirea dintre Wilhelm şi strănepotul său, cu ocazia aniversării, mai întâi din perspectiva unuia, apoi din a celuilalt. Dacă Wilhelm înregistrează rece, sec, cele ce se petrec în faţa lui, exact ca un spectator, simulând, cabotin, un ramolisment la care încă nu ajunsese (la toate urările de „la mulţi ani” răspunde impasibil: „du zarzavatul la cimitir”, spre stupoarea generală), momentul, văzut de strănepot, e de o savoare nebună: „De cum intră în încăpere, îi veni iar în minte Muzeul de Ştiinţe ale Naturii, atât de mult semăna totul cu o expoziţie, oarecum preistorică, şi aşa şi mirosea (...) o reuniune de dinozauri cu cafea şi prăjituri, se gândi Markus. (...) Doar unul dintre ei stătea deoparte (...) : un dinozaur căruia nu prea îi ieşise revenirea la viaţă. (...) – Markus, îi spuse străbunica pterodactilului. Strănepotul tău. (...) Pterodactilul ţinea capul înclinat, nasulcioc se roti”. Nu e doar cinismul unui adolescent contemporan aici, ci şi privirea pe care oamenii vremurilor noi o aruncă trecutului. Întreagă această galerie de personaje ale lui Ruge şi în special Kurt, savantul comunist care se salvează după căderea Zidului Berlinului prin scrierea memoriilor din Gulag, şi Charlotte, directoarea de institut comunist de cercetare având ca studii patru clase de şcoală de menaj, reprezintă, de fapt, nişte „babe comuniste”. Nişte fiinţe a căror vreme a trecut, care nu se mai pot schimba, dar a căror istorie personală autorul se străduieşte să o redea cu acurateţe şi empatie, ele căpătând valoare de simbol.
Vremea luminii care păleşte e nu doar un roman plin de informaţie istorică valoroasă, dar şi un exerciţiu stilistic magistral. În fond, subiectul în sine este unul răs-dezbătut în ţările foste comuniste. Eugen Ruge reuşeşte să facă să transpară drama colectivă din coliziunile perspectivelor atâtor personaje, suprapunând mai multe romane într-unul singur.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara