Nebunie, frondă, cabaret Voltaire
şi charleston cu măşti africane,
trei judecători transformaţi
în trei anarhişti, dada şi pateul
de carne umană, războiul sfidat
de câţiva artişti eliberaţi de
orice morală, tinereţe fără
frontiere, viaţă ca un şir de insulte
adresate tuturor, jocul duplicitar cu
utopia comunistă, poezia din cuvinte
aruncate-n văzduh, muza întâmplătoare,
miza fărâmiţată, gloria răsturnată-n
tristeţe, Tzara catoblepas veninos,
acel dram de prezenţă-absenţă al
celui ce acţionează de dragul acţiunii
pure, l’éternel retour maniacal,
emblematic, sfârşit fără final, dada
rădăcină fără scop, degringoladă la
purtător, văzduh caritabil al profeţiilor,
fantoşe interşanjabile dintr-o iubire
pierdută pe drum, tot ce nu e acolo
unde totul poate fi, e un regret în
drama aceasta a mişcărilor ce
nu-şi propun decât să stârnească
viitoarele gesturi ale constructorilor,
e şi drama judecătorilor ce condamnă
acele lucruri condamnabile pe care
le-au încercat şi ei cândva şi pe care
le-au uitat, e intrarea în neant pe
sub poarta sărutului, e gustul de
farsă al oricărei vieţi „povestită
de-o străină gură”.
Aceasta ar fi stenograma emoţională
transcrisă după vizionarea spectacolului
„Tzara arde şi dada se piaptănă” al
Teatrului Naţional din Cluj, găzduit
de boema locaţie bucureşteană ce
poartă numele de un teatru. Spectacol
– Doamne ! – ireproductibil în cuvinte.
Ca o bucată de meteorit pătrunsă
prin efracţie în sală, pulsând şi
scăpărând acolo printre spectatori.
Meteoritul, cum se ştie, este un
conglomerat de materii care au
fuzionat în condiţii speciale. Asemeni
lui, acest spectacol este rodul
unei inspiraţii colective, se simte
concepţia afină care leagă actorii
de regizor, de scenograf şi costumier,
de autorul scenariului, de cel ce a
mixat imaginile cinematografice,
spiritul de „happening” îi animă pe
toţi, profesionalismul se joacă d-a
intuiţia genuină, tresăririle de umor,
burlesc, groază, stupoare se
întrepătrund făcând sensibilă ideea
viscerală de neconformism a tinerilor
zurbagii ce-au inventat un curent
atât de paradoxal încât traduce
shakespeariana întrebare „A fi sau
a nu fi” prin infantila repetiţie DaDa.
Cele trei planuri ori ipostaze
actoriceşti, savant alternate, favorizează
un ritm alert care ţine spectatorii cu
sufletul la gură, îngăduindu-le să
prindă ceva din ceea ce trebuie să
fi fost descreierarea fenomenului
dada. Cei trei judecători cu care începe
stectacolul îşi lasă în scurt timp
întrebările incomode şi perucile
demodate în culise, şi-n locul lor
izbucnesc impetuoşii corifei-dada în
carne şi oase (întrupaţi de actorii
Rareş Stoica: Marcel Iancu, Cătălin
Codreanu: Hugo Ball şi Cristian Grosu:
Richard Huelsenbeck) care, din când
în când fac slalom între momentul
prezent şi iluzia filmată a Cabaretului
Voltaire, pur şi simplu dispărând din
scenă şi insinuându-se în tremuratele
imagini alb-negru de acum o sută de
ani. Lor li se adaugă cuplul Tzara –
Maya (Filip Odangiu – Ştefana Pop-
Curşeu), aceasta din urmă, interpretând
şi alte personaje episodice.
Un sincretism simbolic, infiltrat
secvenţă cu secvenţă, face ca tensiunea
spectacolului să crească pe măsura
derulării firului prezent-trecut. Iar
prefigurarea viitorului sub forma
judecării imanente a lui Tristan Tzara
tocmai de către cei trei comilitoni cu
peruci alternative şi amintiri inavuabile
face ca sfârşitul aventurii să împrumute
aceeaşi aură arbitrară a imprevizibilităţii
realului. Condamnarea lui Tzara?
Pentru că a inventat ceva nou? Pentru
că a sfidat burghezia? Pentru că nu
s-a dus la război, păcălind comisia
medicală? Pentru că a cochetat cu
comunismul chiar în momentul
revoluţiei din Ungaria? Îşi mai aduce
cineva aminte că este un mare poet?
Aşa că, aflând sentinţa capitală, Tzara
este cumva îndreptăţit s-o întâmpine
cu insanităţi: se dezbracă rămânând
numai în chiloţi şi face gesturi obscene,
arătându-şi fundul etc. Că dispare
pe sub o funerară poartă a sărutului
clădită din geamantanele cu care a
voiajat prin toată lumea, că face ultimii
paşi ghidat de o Euridice iluzorie,
mai bucură ori mai întristează azi pe
cineva?
Întrebările stârnite de un spectacol
de excepţie îl fac să trăiască şi îl duc
mai departe. Scenariul lui Ion Pop,
Ştefana şi Ioan Pop-Curşeu dă actorilor
acea libertate dadaistă absolut necesară
pentru a întrupa clocotul unor vieţi
ieşite din comun, iar regia şi toate
efectele scenice, asigurate de acelaşi
grup de actori pluridisciplinari, fac
ca avangardistele imagini sinestezice
să ne rămână în minte mult timp
de acum încolo.
