Numărul curent: 52

Ce se întîmplă cu iubirea, cu minciuna, cu trădările, cu şabloanele vieţii şi ale lui astăzi, acum. De asta cred că şi are un impact teribil nu doar asupra regizorilor, ci şi în felul în care face priză cu actorii. Replicile sînt vii, au o tensiune fantastică prinsă în fraze scurte, directe, extrem de acute care îi solicită pe actori să fie prezenţi, implicaţi în propriul personaj, dar, şi asta este cheie, cu ochii măriţi pe celălalt, pe partener. La acest gen de spectacole chiar nu poţi să joci de unul singur! Importantă la el este structura textului. În straturi. Pe care le descoperi imediat sau la care ajungi meditînd la ce ai văzut. Jocul acesta între concretul imediat şi subtilul „mai tîrziu” este foarte tentant pentru spectator. Mereu există şi alte ramificaţii ale personajelor, ale contextelor, ale replicilor pe care regizorul insistă sau nu, dar pe care le in­tu­ieşti, oricum ar fi pusă în scenă o piesă a lui. LaBute nu scrie piese cu subiecte sofisticate, nemaiauzite şi nemaiîntîlnite. Scrie despre noi cei de fiecare zi, despre ce ne frămîntă în lupta cu rutina, cu un me­canism diabolic care macină timp şi su­flete. Care re­duce trupul, mintea, inima la scheme. La ceea ce am putea numi puţinătate. Sau, cu un termen splendid al lui Kundera, uşurătate. Lejeritatea fiinţei, iluzia că ai voie orice, că totul îţi este permis, că mocirla nu există, că urîtul din mine, din tine în cazul meu, al tău, nu se pune. Oglinzile surprind şi imaginile care nu ne fac plăcere. Ele văd adevărul de care fugim, fugim, fugim, ipostazele care ne scad şi în proprii ochii, care nu dau bine. În subiectele lui LaBute, filosofia şi metafizica te ajung din urmă. Poposesc apoi în tine firesc. Pentru tainice explorări, pentru universul acela pe care nu-l mai împarţi cu nimeni, pentru dialogul sincer cu tine însuţi. Dramaturgul acesta vorbeşte despre tare mentale, umane, comportamentale fără să arate cu degetul, fără să lipească, lăutăreşte, verdicte.

La fel se întîmplă şi cu piesa Nişte fete, pusă recent în scenă de regizorul Cristian Juncu la Teatrul „George Ciprian” din Buzău. O reîntîlnire cu LaBute este, pentru mine, un moment. Mărturisesc că primul contact major cu felul lui de a trata teme cotidiene fără să calce acceleraţia ostentativ, pînă la podea, a fost acela de la Teatrul Act, datorită regizorului Vlad Massaci. Fineţea lui, contactul cu greutatea cuvîntului rostit, ideea de cuplu, de feminin-masculin, de actori cam din aceeaşi generaţie sau mai tineri, lumea detaliului şi reflectorul pe forţa unui actor au făcut din Bash şi The Shape of Things două bijuterii, două spectacole care se joacă şi astăzi, după ceva vreme de la premieră, două spectacole pe care le revăd, oricînd, cu bucurie. Un anumit fel de intimitate cu totul specială a fost creată şi ne-a fost accesibilă de Vlad Massaci şi trupa lui. Ceva din această atmosferă am regăsit şi în spectacolul lui Cristian Juncu, în relaţia, dificilă, a personajelor, a actorilor cu rolurile lor şi cu partiturile celuilalt. Construcţia filmică, pe detaliu, pe schimbul de replici, pe tăceri şi priviri este atent stabilită şi condusă de regizor pînă la capăt. Chiar dacă destul de monoton în anumite privinţe – schema se repetă, în formă, în structura dramatică a fiecărei poveşti, dar fondul concret şi emoţional diferă, este diversificat de autor şi regizorul are mînă liberă să inventeze fel de fel de nuanţe, de expresii, de feţe de ascultare. Aici este obiecţia mea. Protagonistul Vlad Zamfirescu este într-un tur de forţă, căruia îi face faţă, este angrenat într-o suită de cinci poveşti, cinci întîlniri cu cinci foste iubite, să spunem. O purificare cam cinică înainte de pasul decisiv în viaţă, căsătoria, cu o alta, desigur. Avînd în vedere că actorul Vlad Zamfirescu a jucat LaBute şi la Vlad Massaci, iar aici este extrem de solicitant ce face, cred că regizorul trebuia să caute şi să-i ofere şi drumuri mai proaspete în relaţia, diferită, cu fiecare poveste. Ceva care să-l surprindă şi pe el, ca actor, care să-i multiplice, diferit, şi farmecul, şi eleganţa cu care se aşează în personajul său. Elemente care să aducă şi ceva imprevizibil în abordarea lui. Tehnica este impecabilă, dar maniera în care face personajul riscă să se adîncească pe un drum prea bine cunoscut. Cred, de asemenea, că o scurtare a fiecărei poveşti din cele cinci, o ciupire, pe ici, pe colo, din burţi şi acel prea repetitiv, din timpii morţi care se strîng inevitabil, ar aduna mai tare tensiunea textului, a dialogului unu la unu şi ar intensifica cinismul fabulos al masculului Guy.

Spaţiul este mereu acelaşi, o cameră de hotel stas, cu tot ce-i trebuie ca să fie comună, o punctare vizuală foarte clară a scenografului Teodor Badiu. În această cameră sînt invitate, rînd pe rînd, cinci femei din viaţa lui cu cinci întîmplări care parcă nu aduc nimic nou, la început. Mai tîrziu, simţi mirosul neplăcut al rahatului pe care cineva îl face, în care alţii sînt obligaţi să calce, măcar o dată, în viaţă. Întîlnirile pot avea loc în acelaşi hotel, în aceeaşi zi, una după cealaltă sau, aşa cum e în text, într-un periplu prin diferite oraşe ale Americii, pe urmele trecutului. Nu are nici cea mai mică valoare. Forţă au relaţiile dintre actori, dintre Vlad Zamfirescu şi Catrinel Dumitrescu, Irina Velcescu, Diana Cavallioti, Cristina Florea şi Andreea Vasile. Experienţa lui Catrinel Dumitrescu este dublată, impecabil, de ceva nou. Nou şi ca text, şi ca tip de relaţie pe scenă, şi ca formulă regizorală. Este complet deschisă, cu antene fine, care prind orice vibraţie a personajului ei, mişcările partenerului, pîndit, analizat, hărţuit, înghesuit. Mi se pare nucleul cel mai bine realizat, împlinit, din toate punctele de vedere. {i Irina Velcescu, tăcută, interiorizată, cea mai casnică şi paşnică apariţie, şi Cristina Florea, expansivă şi provocatoare, non-conformistă, şi Andreea Vasile, femeia sigură pe ea, realizată, puternică, femeia pe care a iubit-o şi o iubeşte Guy, femeia care cu puţine gesturi face mult, şi Diana Cavallioti, puştoaica maturizată mult prea iute, făcută femeie la unsprezece ani de marele nostru macho, merg cu devoţiune pe mîna regizorului Cristian Juncu. Poate de aceea şi el renunţă să fie mai scrupulos în scene lungite cu plîns inutil, cu paşi mai mulţi decît încap, în întoarceri prea exterioare. Puţin, foarte puţin lipseşte ca acest spectacol să nu fie pe deplin o bijuterie.

Ce m-a cucerit, însă, este disponibilitatea fiecăruia dintre cei angrenaţi în această montare de a face un lucru fin, bine lucrat, bine asamblat, de a-şi des­coperi pe bune par­te­nerii, sentimentul că fac o trupă şi că textul acesta, bine tradus de Bogdan Budeş, este scris în primul rînd pentru ac­tori, pentru a-i scoate la rampă aşa minunaţi cum sînt. Le spun tuturor bun venit în lumea lui Neil LaBute, dramaturgul care ne obligă să fim noi înşine!