Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cărţi noi:
Un don Quijote solitar neînsoţit nici măcar de Sancho Panza... de Alex. Ştefănescu


După ce ne-a şocat (şi ne-a cucerit) cu volumele Planeta Tokyo, 1998 şi Tokyo by night, 2000, în care povesteşte cu dezinvoltură (şi cu o indecenţă provocatoare) episoade din viaţa libertină pe care a dus-o în Japonia, Claudia Golea încearcă să-şi reediteze succesul explicându-ne cum şi-a făcut de cap în Thailanda. Din nefericire, însă, nu mai are ceva nou de spus despre sine. Iar aventuri sexuale improvizate, iar ţigări cu marijuana fumate în văzul lumii, iar internări în spitale psihiatrice. Nou este doar peisajul.

Povestiri fanteziste (unele ştiinţifico-fanteziste). Sunt valorificate, cu un entuziasm naiv (câteodată pueril) diverse legende: a numărului fiarei, 666, a turnului lui Brahma (format din 64 de discuri de aur clădite unul peste altul şi având diametrul din ce în ce mai mic) etc.



Lamentaţii şi rechizitorii - versificate rudimentar - pe tema situaţiei actuale din România. Predomină frazele exclamative, de genul: "O, "tu-i viaţa mea de câine!/ Cum de încă n-am turbat?!" etc.



Radu Cosaşu îşi retipăreşte, într-un ritm relativ lent, cele şase volume de naraţiuni autobiografice din seria de Supravieţuiri, publicate înainte de 1989, reordonându-şi textele cronologic (şi logic). Noua serie - ajunsă acum la volumul trei - este mai inteligibilă, dar şi mai lipsită de spontaneitate.

Autorul ne cucereşte încă o dată cu inteligenţa lui mobilă (şi eliptică), cu ironia caustică la adresa propriului său trecut de comunist înflăcărat, cu duioşia faţă de lumea mic-burgheză, proscrisă în timpul stalinismului. Există însă în Supravieţuiri şi ceva antipatic. Umorul, spiritul ludic, regimul de gratuitate, proprii acestor texte, au un scop: să bagatelizeze gravitatea a ceea ce s-a petrecut în România în "obsedantul deceniu". În mod paradoxal, la Radu Cosaşu gratuitatea este tendenţioasă.



În unele ţări din Occident, şoselele sunt prevăzute - în zonele care preced curbele periculoase - cu "şicane", abrupte învăluriri ale asfaltului care îi obligă pe şoferi să încetinească viteza şi să devină atenţi la drum. Textele lui Luca Piţu sunt şi ele prevăzute cu şicane lingvistice, care îl împiedică pe cititor să alunece pe suprafaţa cuvintelor prea repede şi fără să le înregistreze înţelesul. Cine ar putea, de exemplu, să parcurgă în goană, neatent, următoarea frază, referitoare la similitudinea dintre viaţa pământească şi Infern:

"Şi pe Terra mişună agenţii putorii infernale, boţârlanii, ciurlăii, postelniceii, măgurenii, haroşii, voicanii clitoridieni, riştii priboi, costinii georgescieni, iulianii vlazi ori popescieni, marinele ionesco-mureşane, noemele bomhere şi ahtiate după Chipul luminos al comunistului în literatura română, elenele cărcălene cu microfon securoic în izmene, trăieneii diaconeşti, sorinii pârveşti, gagademicienii petresco-dâmboviţioşi, constantinii păvăloşi, săndeii călineşti ca patroni remuneraţi ai tezelor plagiate de varii Florin Bratu, stivii avădani, poruciucii mârlano-cumetriali, carpinschii doctrinologici, hoişiii unsuroşi, karpolitrukowele zăbăloase, carpoavele semiopticiene, caghebeii numeroşi."

Un interes aparte prezintă studiul (antropologic, de o erudiţie funambulescă) despre "bizutaj" - ritual de iniţiere-umilire-triere a nou-veniţilor într-o colectivitate (de studenţi, de soldaţi etc.).



Amintiri - scrise alert şi cu umor - despre călătoriile întreprinse în străinătate, în anii comunismului. Din întâmplările povestite şi situaţiile descrise se constituie o comedie (tristă) a stilului de viaţă dinainte de 1989:

"În prima sâmbătă după întoarcerea acasă, toţi prietenii vin să ne vadă. Le dăm tuturor daruri. Ciocolată, săpunuri, Coca-cola, ţigări. Rarităţi. Pentru fiecare, în câte-o pungă de plastic cu imagini viu colorate. (...) La noi, o pungă de plastic e în sine un dar, mai ales una frumos colorată, cu inscripţii străine. Toţi ne întreabă prudent: ŤSă vă dăm punga înapoi?ť Nu, le răspundem noi, e cadou. Ei, asta da cadou."



Ca şi în volumele anterioare de însemnări, autorul se prezintă pe sine în numeroase ipostaze: participând, la Paris, la dezbateri pe teme culturale şi politice, conversând cu fiul său, Grégoire, în vârstă de numai câţiva ani, reflectând pe marginea cărţilor citite, comemorând moartea fratelui său, pentru care aprinde o lumânare, făcându-şi proiecte literare, polemizând cu adversarii de idei, călătorind în România, vizitând, la Ploieşti, casa din care a fost alungat în urmă cu cincizeci de ani, împreună cu întreaga lui familie, de Securitate etc. Preocuparea cea mai acaparatoare a scriitorului o constituie declanşarea unui proces moral (fie şi doar moral) al comunismului. Numeroasele tentative eşuate nu-l descurajează. Grav şi solemn (uşor de ridiculizat de cei interesaţi), el îşi continuă demersurile în această direcţie, ca un don Quijote solitar, neînsoţit nici măcar de Sancho Panza.



După părerea lui Ioan Gh. Bălăceanu, în Apocalipsa lui Ioan este povestit un... film făcut de extratereştri, pe care Ioan l-ar fi văzut pe ecranul unui televizor de provenienţă misterioasă. Autorul crede, de altfel, că şi participanţii la şedinţe de spiritism nu intră în legătură cu spiritele unor semeni, ci realizează "conectări inconştiente cu mass-media supercivilizaţiilor extraterestre".

N-am citit de mult o carte mai caraghioasă. Dar îl asigurăm pe Ioan Gh. Bălăceanu că această opinie nu este a noastră, ci ne-a venit în minte în urma unei conectări inconştiente cu mass-media dintr-o altă galaxie.



Versuri care inspiră respect (nu şi pasiune). În metru antic şi într-un limbaj livresc, adresându-se - la sfatul lui... Ovidius - unui Alexandros din Roma de acum două milenii, autorul scrie lungi poeme satirice cu cheie, în care recunoaştem (sau ne străduim să recunoaştem) personaje reale din vremea noastră:

"Dat fiind ăst răstimp, mai bine-ţi povestesc/ O întâmplare, două, din urbea de pe râul/ Ce repede-şi trece valul în pusta panonică/ Să facă acolo câmpia mănoasă şi mai mare bobul./ Fu iarăşi adunare aici, de academii,/ Din lumea întreagă veniră bătrânii ostaşi/ Pierduţi de legiunile din Răsărit şi pripăşiţi/ Prin taberele părăsite./.../ Maestru de ceremonii fu iarăşi Pufarinos,/ Un vechi soldat ce gâdila mai ieri /Superlative absolute şi dulci cântări de greier./ Astfel deveni colonel poetul-locotenent şi gradele-i/ crescură la pas cu fiecare odă" etc.

Procedeul este greoi şi lipsit de farmec literar. Uneori, versurile nu inspiră nici măcar respect, întrucât alunecă în vulgaritate:

"La banchet dansau Veleitarii cu capra Carolina,/ Împodobită-n panglici tricolore,/ Dansau după manele din buric şi aprige/ Salturi saltimbance făceau în ritm de cazacioc/ Şi dorul de scris i-apuca prin curatul closet./ Scriau pe genunchi şi vajnic se-ntorceau să declame,/ Răsplată să primească, un bravo, un pupic."



Aforismele (numeroase) din acest volum se bazează pe jocuri de cuvinte puerile: "Mortul a fost găsit lângă un gard viu."; "O viaţă-ntreagă a muncit din greu în industria uşoară."; "Când Bulă şi-a rupt pantalonii, maică-sa i-a cârpit imediat... o palmă" etc.

La fel de forţate şi fără haz sunt parodiile: "În ciorba de costiţă, servită la Vaslui,/ Căzu din zbor o muscă în blidul omului./ Nemulţumit, clientul gândi, şezând la masă:/ "Mai bună era ciorba de lobodă de-acasă!"" etc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara