Un bun accent asupra recentului Jurnal al Constanţei Buzea pune Dan C. Mihăilescu în ultimul număr din Idei în dialog.
Bun şi în acelaşi timp neaşteptat. Tocmai el, avidul de forfotă literară, eruditul coteriilor de breaslă (nu doar de azi, dintotdeauna), anecdotistul prin vocaţie să îndemne la prudenţă aşa, din senin? Adică la ocultarea episoadelor referitoare la dificilul mariaj cu Adrian Păunescu, cărora le preferă alte delicii de lectură, mai degrabă panoramice. Mai sunt şi alte familii aici, spune criticul, de ce să ne concentrăm, indiscreţi, pe una singură? Adevărul e că, oricât de adus din condei ar părea, punctul acesta de vedere e cel mai înţelept. Suntem în ultimii ani ai deceniului al şaptelea, dată la care generaţia 60 nu avea nici pe departe prestigiul de mai apoi. Cei mai mulţi dintre componenţii ei săriseră cu puţin de 30 de ani. Sorescu încă nici nu visa la Liliecii lui. Breban n-avea habar că va scrie Bunavestire. Matei Călinescu încă nu devenise teoreticianul redutabil pe care abia plecarea în Statele Unite îl va revela. Adrian Păunescu însuşi n-avusese vreme să se compromită. Istoriceşte vorbind, ne aflăm în preajma liniei de start. Momentul trebuie exploatat ca atare.
Cel puţin dacă citim Jurnalul acesta ca pe-un document de epocă. (Căci mai există un strat, cel al documentului interior, la care mă voi opri ceva mai încolo.) Până una-alta, discutăm, chiar aşa !, despre creştetul gheţarului, a cărui suprafaţă acoperă intervalul 1969-1971. Cu examene de licenţă amânate şi cu un George Ivaşcu dominator, culant şi îndatoritor (p. 12). Cu o fetiţă de crescut şi cu o sarcină în şapte luni (p. 23). Cu mutări din casă în casă şi cu musafiri aleşi pe sprânceană (p. 33). Cu }epeneag în baston după accidentul de la Casa Scriitorilor (p. 56). Cu vizionări ale Reconstituirii lui Pintilie urmate de interviuri naiv puse în scenă (p. 80). Cu petreceri la care Fănuş Neagu propune cu umor votarea de prezidenţi şi viceprezidenţi ai bunei dispoziţii (p. 92) Cu Ivasiuc în plin elan editorial, cerând manuscrise în stânga şi-n dreapta (p. 98). Spicuiesc, desigur, din cele aproape 300 de pagini ale unei cărţi care-ar merita un index la puzderie de personaje. În fine, ajungem şi-aici, cu un Adrian Păunescu scindat între scene de grandilocvenţă romantică şi izbucniri de meschinărie conjugală. Între ele, Constanţa Buzea nu discriminează şi în consecinţă nici nu incriminează. În ciuda scandalului iscat în urma publicării, în România literară, a câtorva fragmente din Jurnal, e încă greu de spus câtă tandreţe şi câtă ironie conţin pasaje de felul acestuia:
„El scria noaptea, prăbuşit într-un fotoliu desfundat, o vechitură cedată nepotului de una din mătuşile lui care locuia pe Berzei, destul de aproape de Spiru Haret. Îl cărase în spinare într-un 23 august, când în oraş, pe seară, se pornise canonada artificiilor. Abia a izbutit să-l strecoare prin rama uşii scoase din balamale şi rezemate de perete, făcând manevre ingenioase şi transpirând din belşug ş…ţ Scria înfundat în acel fotoliu vechi desfundat, cu o planşetă de desen pe genunchi, îngânându-şi cuvintele în timp ce le aşternea pe hârtie şi gesticulând în aer cu mâna rămasă liberă. Nu o dată am avut convingerea că e nebun, că şi-a pierdut minţile, într-atât scruta neantul şi bagdadiile, şi sprâncenele dese şi blonzii i se ridicau în unghi deasupra irişilor azurii, umbrite de mişcarea luminii unei lumânări înfipte într-un sfeşnic de lut, când ni se sfârşea gazul din lampa noastră numărul cinci.” (p. 16)
Acum e drept că nu în astfel de înţepături în definitiv binevoitoare stă miezul incendiar al cărţii, ci în două sau trei secvenţe pe de-a-ntregul reprobabile de sadism moral şi chiar fizic. Pe acestea mă abţin să le detaliez eu, aici. Destul că se găsesc în Creştetul gheţarului. Mult mai interesantă e, cum spuneam, latura de document sufletesc. De altfel, chiar sistemul de redactare al jurnalului trimite la un atare tip de lectură: numeroase pagini fac rabat de la regula notaţiei directe, comprimând dintr-o dată mai multe zile, acutizate deja în memorie şi în afecte. Aici se simte cel mai bine mâna de poet a Constanţei Buzea. Nimic nu e transcris în grabă. Emoţiile, mai ales ele, sunt lăsate să se aşeze, să se limpezească. Lirismul n-are nevoie de priză imediată. Intensitatea îi e suficientă. Ca dovadă că se-ntâmplă frecvent ca la sfârşitul consemnării (ori chiar în locul ei) să apară câte un grupaj de poeme. Gradul în care coerenţa jurnalului depinde de cât de densă e organizarea lumii interioare se poate aproxima cel mai exact pe perioada stagiului american. Cu câteva excepţii (singura notabilă fiind cea a prezenţei iradiante a lui Mircea Eliade), realul dispare cu totul. În locul lui intervine, şi stilistic, dar în primul rând ca referinţă, conspectul. Constanţa Buzea fişează enorm, pe câteva traiectorii dinainte definite, studii de antropologie, de istorie a religiilor, de magie pneumatică.
Nu-i neapărat vorba de acumulări. (Scenariile mitice îi sunt cunoscute deja.) Mai degrabă de certificări, de precizări ale câtorva constante existente şi în poezia ei. O atrag mai cu seamă stările de graţie. În condiţiile acestea, portretele par irevocabile. Cel al lui Eliade e deasupra celorlalte:
„Eliade îi respectă pe toţi. Îşi umple pipa încă o dată din belşug. Manevrează tot felul de punguliţe. Într-una îşi scutură scrumul. Din alta scoate cu două degete tutunul auriu. Apoi, cu degetul mare, astupă, apăsând în hornul pipei tutunul. Nu aprinde imediat şi ascultă în poziţia preferată, cu pumnul sub bărbie, ca un copil în faţa unui miracol. Cucerit ca un credincios ce nu se îndoieşte de existenţa lui Dumnezeu, ci aşteaptă să se arate. Apoi îşi aprinde pipa. Mâna dreaptă, palidă şi nemişcată, cea cu care ţine pipa, are ceva din grija mânuirii unui obiect de cult. Crispată, parcă ar susţine un şarpe.” (p. 157)
După o astfel de experienţă a acuităţii, e cumva firesc ca, la întoarcere, Parisul să îi apară fad. Singurele sclipiri ale lui (însuşite cu oarecare indiferenţă, totuşi) sunt în chip esenţial laice. Geografii citadine, rafinamente culinare, accesorii cochete. Deşi mai mici ca la Chicago, preţuirile par aici uriaşe. Iluzia optică e dată de o deziluzie spirituală. Posibilitatea divorţului, care tot cam acum se întrevede, e eliberată de suferinţă. Atâta câtă e, aceasta se canalizează spre cei doi copii, Ioana şi Andrei.
În jurul acestora se scriu cele mai frumoase pagini ale cărţii. Poate şi pentru că grija e în permanenţă dedublată, deci dintru-nceput, mai permisivă decât aceea unidirecţională a căsniciei. Diferenţa de vârstă, destul de mică, duce automat la comparaţii (nu la ierarhizări). Imaginile capătă varietate. Când copila învaţă primele cuvinte, băiatul e pe cale să se nască. Un pic mai târziu, Ioana devine cochetă şi imperativă, pe câtă vreme Andrei posedă deja arta relativismului. La Constanţa Buzea, maternitatea provoacă spectacole de limbaj: „Încăpăţânată ca o menghină şi absolutistă – Ioana, dar el are umor, ştie de glumă. Abia aşteaptă să râzi de el ca să se amuze primul de situaţiile comice în care nimereşte. Degeaba alianţele elaborate Mitică – Ioana împotriva lui, nu le prea reuşesc, doar până la un punct. Andrei se sustrage cu umorul lui sorţii ingrate a celui mai mic. I-am privit cu uimire liniile din palmă şi am descoperit că sunt identice cu ale mele, cu triunghiurile doar mai puţin ferme.” (p. 257)
O scurtă glosă pe marginea unei posibile întrebări: de ce a decis Constanţa Buzea să-şi publice tocmai acum acest prim volum memorialistic? În orice caz, nu din motive conjuncturale. Vremea dezvăluirilor postdecembriste a trecut de mult. {i oricum, nu în dezvăluiri stă centrul de greutate al Creştetului gheţarului. Sigur că au şi ele o pondere, că în ordine imediată au de ce interesa. Dar mi-amintesc versuri din Netrăitele (I şi II) absolut echivalente celor mai „tari” însemnări de aici. Versuri zguduitoare, adeseori mai explicite decât propoziţiile sincere duse la capăt de rând între 1969 şi 1971.
