Nu prea mai citesc roman. Am ajuns la un fel de saturaţie. E, poate, şi o chestiune de vârstă. Şi apoi apar atâtea nume noi, însoţite de o publicitate generoasă şi nivelatoare, încât ai impresia că zilnic se naşte câte un romancier de geniu. Mă atrag în schimb biografiile şi, concesiv, romanele biografice. M-am grăbit, aşadar, să ajung la Ultima gară de Jay Parini, subintitulat nefericit, didactic şi publicitar "Roman despre ultimul an din viaţa lui Tolstoi." N-aş zice că a fost chiar o dezamăgire, ci doar cu totul altceva decât mă aşteptam după titlul sugestiv, după ceea ştiam despre "fuga" lui Tolstoi, după publicitatea hiperelogioasă şi numeroasele traduceri.
Jay Parini (n. 1948) este un universitar american plurivalent şi productiv, deopotrivă cercetător academic, critic şi eseist, poet şi romancier. Cele două autentice vocaţii, de om de ştiinţă şi de artist, par a fi inseparabile de vreme ce au marcat atât de evident Ultima gară, încât cartea a fost percepută ca un hibrid, un "docu-roman", dar, după modesta-mi opinie, fiind mai mult "docu" decât roman. Într-o Postfaţă în care autorul simte nevoia să se explice - e semnificativă chiar această nevoie de a se explica - el mărturiseşte că ideea de a scrie Ultima gară e consecutivă descoperirii într-un anticariat din Neapole a jurnalului lui Valentin Bulgakov, ultimul secretar al lui Tolstoi. "Un roman - scrie Jay Parini - este o călătorie pe mare, explorarea unor ape străine, dar eu am navigat cât am putut de aproape de ţărmul evenimentelor reale care au constituit ultimul an al vieţii lui Tolstoi." Oricine a scris câteva romane nu poate fi decât de acord că această întreprindere înseamnă a repeta aventura lui Columb: pleci spre un anumit ţărm, dar rişti să ajungi în cu totul alt loc sau să nu mai ajungi deloc. Sunt riscurile abandonării totale în ficţiunea care te prinde şi te poartă irezistibil înspre ţărmuri nebănuite. De aici şi seducţia care mână-n luptă spiritul creator. Or, Parini nu s-a aventurat în larg, ci, cum singur zice, a navigat cât a putut "de aproape de ţărmul evenimentelor reale". E de înţeles: e greu şi lipsit de sens să te abandonezi ficţiunii într-un caz precum Tolstoi, când te surprinzi la tot pasul excedat de mulţimea documentelor păstrătoare ale "evenimentelor reale".
"Ultima gară - scrie totuşi autorul - este o operă de ficţiune, deşi are unele dintre ornamentele ş?ţ şi formulările cercetării literare." Mi-aş îngădui să adaug că lucrurile stau tocmai invers. Dincolo de impunătoarea sa statura artistică, Tolstoi a fost un fenomen social, devenit mit încă din timpul vieţii. În afara cercurilor de "tolstoieni" constituite în Rusia şi nu numai, în jurul lui roia o întreagă curte de admiratori, discipoli, editori, gazetari, profitori, escroci, milogi care, în paranteză fie zis, nu e de mirare că au isterizat-o pe biata Sofia Andreevna. Cei mai apropiaţi dintre aceştia, y compris membrii familiei, Sofia Andreevna în primul rând, fetele, vreo trei dintre băieţi ţineau jurnale. Se dezlănţuise, mai ales în ultimul an, 1910, o adevărată fervoare diaristică, toţi îşi însemnau "evenimentele" fără a-şi disimula umorile, toţi se străduiau să-şi noteze fiecare zicere emisă de Lev Nikolaevici. Jay Parini le parcurge pe toate acestea imediat după revelaţia pe care i-a produs-o jurnalul lui Bulgakov. La care s-au adăugat apoi documentele de presă şi biografiile consacrate lui Tolstoi. Din toate el a constituit - cu un simţ exact al asocierilor şi conexiunilor - un colaj care resuscită cu incontestabilă pregnanţă un moment istoric, o atmosferă şi mai ales câteva personaje care rămân memorabile. La ficţiune recurge doar pentru a umple interstiţiile dintre elementele colajului cu dialoguri imaginate, ambianţă sau înscenări de mici episoade tranzitorii, care au calitatea de a rămâne veridice. Chiar eterna problemă care apare când occidentalii abordează subiecte ruseşti, aceea a modului în care a fost înţeles sau intuit "sufletul slav" nu se pune aici, unde nu autorul, ci personajele vorbesc prin propriile documente. Parini recunoaşte în aceeaşi Postfaţă că a mai "ajustat" citatele din Tolstoi. Probabil şi din ceilalţi protagonişti. E vorba însă de o "ajustare" stilistică, nu de fond, aşa că reflecţii precum "Exilul este o mare instituţie rusească" sau "Superioritatea rasei slave asupra israeliţilor e cunoscută de când lumea şi pământul" ori cele privind "ipocrizia tipică a claselor de jos din Rusia" - sunt percepute la lectură nu ca ale autorului, ci la locul lor, venind din adâncurile temei. Ficţiunea e bine asimilată în structura acestui demers: între document şi ficţiune, câtă e, se produce o relaţie osmotică şi aceasta e una dintre reuşitele lui Jay Parini.
Titlul romanului duce la imaginea comună instalată în memoria colectivă: un bătrân genial, înţelept şi blajin, simţindu-şi sfârşitul aproape, fuge dintre ai săi, care prea îl sâcâiau de la o vreme şi, căutându-şi liniştea de pe urmă, moare singur pe o bancă de pe peronul unei gări obscure din imensitatea măicuţei Rusii. Una dintre ideile cărţii lui Parini este aceea că Tolstoi era captivul propriei notorietăţi. El devenise atât de "mare", celebritatea sa atât de copleşitoare, încât nu mai putea fugi, nu se mai putea ascunde. Adevărul e că a murit în casa şefului gării Astapovo, asistat de medici, înconjurat de o întreagă suită, pândit de admiratori alertaţi, de gazetari, reporteri, fotografi, cineaşti şi de însăşi Sofia Andreevna care l-a ajuns din urmă cu un tren privat închiriat în acest scop cu uşurinţa şi înclinaţia spre risipă cu care-l exasperase dintotdeauna pe Liovocika al ei. De-a lungul ultimului an, până la acest sfârşit, Jay Parini recompune un portret antinomic al lui Tolstoi - între idealizare şi demitizare - alăturând mărturiile celor care i-au stat cel mai aproape: Sofia Andreevna, secretarul Bulgakov, primejdiosul Certkov, medicul Makoviţki. Întrerupte în răstimpuri de însăşi "vocea" lui L.N. (Lev Nikolaevici), recepţionată însă indirect, prin fragmente de jurnal, scrisori către diverşi, articole sau chiar opere, precum Moartea lui Ivan Ilici. Viziunea idealizantă predomină la toţi cei care îl slujesc sau, ca Certkov, îşi slujesc propriile fixaţii. Saşa, fiica devotată, împarte munca de secretariat cu Bulgakov, dar veghează în permanenţă, apărându-şi părintele nu numai de presiunea unui anturaj prea numeros, ci în primul rând de ingerinţele turbulente ale Sofiei Andreevna. În a-şi apăra tatăl, Saşa vede "o misiune" pe care şi-o asumă nu fără un anumit orgoliu, acelaşi cu care repudiază şi perspectiva căsătoriei: "De ce ar vrea fiica lui Lev Tolstoi să servească un alt bărbat ?" se întreabă ea retoric. În schimb, faţă de Sofia Andreevna nu mai are nici o consideraţie: "ş...ţ mama e iraţională, falsă şi lacomă, egocentrică şi, în general, imposibilă." Tot în misiune se consideră şi doctorul Makoviţki, mândru de a fi considerat prieten de ilustrul său pacient. El e un lucid, un raţionalist care se detaşează de fervorile mistice ale adulatorilor acestuia, fără a-i diminua cu nimic măreţia, dimpotrivă, aşezând-o între nişte coordonate rezonabile şi plauzibile: "Tot ce spune Lev Nikolaevici a mai fost spus. Pe tărâmul religiei şi al eticii adevărul nu se inventează: el se descoperă şi se proclamă. Lev Nikolaevici e marele proclamator. Nu fac însă prostia să cred că el este Christos. Christos e Christos. Dar Lev Nikolaevici este cu siguranţă unul dintre profeţii lui ş...ţ Dumnezeu vorbeşte prin el. Recunosc cadenţa divină în glasul lui." Bulgakov, navetist între Iasnaia Poliana şi tabăra tolstoienilor de la Teliatinki, se consideră şi el într-o misiune oarecum predestinată, într-atât încât se simte vinovat şi bântuit de remuşcări când i se pare că iubirea pentru Maşa îi diluează devotamentul pentru magistru : "E greşit că am venit la Iasnaia Poliana să lucrez cu Tolstoi şi, în schimb, stărui nebuneşte asupra relaţiilor mele cu o femeie." Numai Certkov, repugnantul, indezirabilul Certkov, cel detestat de toţi, profitând doar de suspecta afecţiune a lui Tolstoi, nu-şi slujeşte idolul, ci cauza tolstoianismului pe care acesta a generat-o şi o reprezintă. În ultimele ceasuri de la Astapovo, după ce a alertat toată presa, Certkov scrie: "Cauza însă are nevoie de publicitate. Pentru a nu lăsa ca versiunea Sofiei Andreevna să domine presa, am pregătit o declaraţie despre motivele fugii lui Tolstoi. Din raţiuni de consecvenţă morală, nu putea face altceva decât să plece, explicam eu." Doar în clipa când, intrând în agonie, Tolstoi n-a mai putut vorbi, în notele lui Certkov apare o discretă undă de compasiune şi înţelegere a ceea ce fusese un tip de existenţă : "Am văzut pe faţa lui frustrarea omului pentru care comunicarea umană fusese totul. Nu putea îndura." Şi poate că, într-adevăr, imperativul "comunicării umane", ireprimabilă, aflată mereu sub semnul urgenţei, constituie esenţa împlinirii acestei vieţi. Căci, iată, până în ultimele clipe, înainte de a-şi pierde glasul, cu cele din urmă puteri, Tolstoi a ţinut să comunice : "Să-ţi explic viziunea mea asupra vieţii, doctore Nikitin, ca să înţelegi de ce mi-am părăsit nevasta ş...ţ"
Dar "nevasta", Sofia Andreevna, e, în cuplul lor, cea unanim dezavuată. Cu atâta consecvenţă şi atât de profund resentimentar, încât dobândeşte în cele din urmă, pe drept cuvânt, statutul de victimă a unei conjuraţii. În aparenţă, principala disensiune dintre ei era generată de problemele materiale, de o diferită viziune asupra lui a fi şi a avea. S-o înţelegem şi pe Sofia Andreevna : obişnuită cu un anumit nivel de viaţă, căsătorită cu un conte, cu grija proprietăţilor aferente, a poziţiei sociale şi a celor treisprezece copii (mai era prin preajmă şi un bastard cam tălâmb), nu e deloc nefiresc să fie preocupată de viitor. La un moment dat, Liovocika al ei îi scrie (căci pentru a evita epuizantele confruntări directe, îşi mai şi scriau): "Pentru mine, proprietatea este un păcat, pentru tine este o condiţie necesară." Cu atât mai necesară, cu cât, sub influenţa nefastă pe care Certkov o avea asupra lui Tolstoi, pericolul de a-şi pierde drepturile de succesiune după moartea acestuia devenea iminent. Grijă la care se adăuga exasperarea provocată de anturajul invaziv, indiscret, turbulent: "Aşa numiţii lui discipoli vin aici zi de zi acum, adulându-l ca pe Isus Christos însuşi şi Liovocika permite asta. E atât de lacom de faimă, atât de însetat de laude! Dacă lumea ar şti ce ştiu eu..." Ea e singura care îl cunoaşte cu adevărat, ea ştie, demitizarea din paginile ei şi nu ale altora se revarsă : "Adevărul adevărat este că soţul meu, cel mai mare scriitor rus de la Puşkin încoace, a făcut o pasiune scandaloasă, senilă, pentru un linguşitor bondoc de vârstă mijlocie. În copilărie, ba chiar şi în tinereţe, a fost atras de bărbaţi ş...ţ Saşa spune că fabulez, dar eu cred că Liovocika s-ar culca cu Certkov dacă i-ar permite conştiinţa. Însă nu-i permite." Sofia Andreevna e convinsă că Liovocika al ei e un om cu conştiinţă. În temeiul acestei convingeri îl iubeşte şi acum şi, numai cu ajutorul lui Dumnezeu, zice ea, l-a suportat : "Altfel n-aş fi putut rămâne căsătorită cu Lev Tolstoi aproape o jumătate de secol. Nimeni n-ar putea îndura presiunea asta. E ca şi cum ai trăi cu o tornadă."
Despre Tolstoi s-a scris o întreagă bibliotecă. Din păcate, cunosc prea puţin din ea ca să mă pot pronunţa asupra noutăţii demersului lui Jay Parini. Judecând însă după structura cărţii, întemeiată precumpănitor pe documente cunoscute, nu cred că aduce ceva esenţialmente nou. Cu certitudine însă, Ultima gară oferă o lectură delectabilă, al cărei principal merit stă în a-şi obliga cititorul la o opţiune şi la reflecţie pentru a-şi împrospăta viziunea asupra unuia dintre marile, dificilele, inconfortabilele spirite ale umanităţii.
