Nu, să nu cumva să se creadă că socotim astfel vreun discurs dintre acelea pe care le-au pronunţat oamenii noştri politici în abia încheiata confruntare electorală, de se va fi încheiat într-adevăr. Atât de tensionată şi de spectaculară, în felul ei, această confruntare, dar şi atât de precară sub raportul ideilor avansate, al manifestelor, al programelor.

Discursul considerat de Cronicar drept istoric aparţine altcuiva decât unui politician. îi aparţine unui om pe care soarta l-a plasat, l-a înălţat mai bine zis, deasupra politicului. Nu în afara ci deasupra lui. Este vorba de Regele Mihai şi de discursul pe care l-a rostit, la Palatul Cotroceni, cu ocazia aniversării celor 60 de ani câţi au trecut de la actul de la 23 August 1944. Regele nu-i este numai unul dintre tot mai puţinii contemporani în viaţă ci şi principalul înfăptuitor.

Dar cine mai pune la noi preţ pe astfel de lucruri? Luată cu atâtea altele, presa abia dacă a menţionat discursul istoric al Regelui. Singură Memoria, "revista gândirii arestate", l-a reprodus în întregime şi la loc de cinste (în nr. 47-48), nedezminţindu-şi astfel, nici de această dată, numele şi menirea.

Discursul Regelui Mihai, atât de altfel, stilistic vorbind, decât lemnoasa oratorie de prezidiu cu care fusesem obişnuiţi la aniversări, impresionează prin demnitatea expresiei, prin conciziunea sugestivă şi, în ce priveşte atitudinea, prin francheţe. Nimic aluziv, nimic ambiguu, nimic subînţeles în acest text care este, în multe privinţe, şi unul polemic. Poate întâi de toate unul polemic.

"Actul de la 23 August nu este nici pe departe singurul eveniment istoric falsificat în România. Dar este, cu siguranţă, cel mai falsificat eveniment din istoria noastră".

Nu credem să le fi sunat prea plăcut această afirmaţie lipsită de ocoluri unora dintre auditorii de vază prezenţi la Cotroceni, nedezbăraţi mental, pentru toată viaţa, de ideea rolului crucial jucat de comunişti la 23 august 1944.

Discursul nu evită calificările dure atunci când este cazul să fie respinse texele acelora care, mai întâi în emigraţie iar după '89 şi în ţară, consideră că înlăturarea Mareşalului a fost o trădare şi o greşeală, pentru că acesta ar fi putut negocia cu aliaţii o pace mai convenabilă pentru români şi chiar i-ar fi putut opri pe sovietici la frontiere.

"Am decis să acţionez numai când a devenit clar că încercările noastre de a negocia cu aliaţii nu dădeau rezultate. Ideea că, în vara lui 1944, aliaţii ar fi fost pregătiţi să accepte o pace negociată cu Antonescu, sau că Antonescu ar fi fost capabil să oprească Armata Roşie la frontierele noastre, pentru totdeauna, sunt inepţii pe care numai oamenii care ignoră dinadins realitatea acelei perioade le pot susţine".

Şi mai departe, în aceeaşi linie logică de respingere a "inepţiilor", a stupidelor speculaţii contrafactuale deloc inocente, în fond:

"Totuşi, poate cineva să spună că am fi avut o soartă mai bună dacă luptam pe fiecare stradă şi în fiecare sat ca să sfârşim cu aceeaşi ocupaţie sovietică câteva luni mai târziu, dar cu câteva sute de mii de morţi în plus? în acel moment am încercat să salvez cât mai multe vieţi posibil".

Altă "ciudată critică" adresată actului de la 23 august: aceea că a adus comunismul în ţara noastră.

"Soarta României nu a fost diferită, spune Regele, de cea a Poloniei şi a Cehoslovaciei, care au fost de partea aliaţilor încă de la începutul celui de al Doilea Război Mondial, şi totuşi li s-a impus comunismul. Ungaria, de exemplu, care a luptat de partea naziştilor până la urmă, a avut o soartă similară. La fel Bulgaria, vecinul nostru din sud, care a încercat să rămână complet în afara războiului. Comunismul nu a venit în România din cauza a ceea ce s-a întâmplat acum exact şaizeci de ani. El a devenit inevitabil în momentul în care cei doi dictatori ai Europei, Hitler şi Stalin, au început să sfâşie în bucăţi continentul şi când democraţiile lumii au decis că, în nobila bătălie pentru a învinge pe unul din monştri, trebuie să rămână în termeni prietenoşi cu celălalt monstru".

Explicaţiile, analiza evenimentelor, argumentarea hotărârii luate în momentul de cea mai mare cumpănă pentru ţară îşi au rostul lor în discurs, conducând, toate, la acele enunţuri memorabile de la urmă, despre care nu este fără temei să spunem că rezumă un testament politic şi moral:

"Niciodată de acum încolo, nici un lider român nu va mai trebui să se găsească în faţa unor asemenea decizii, cum am fost eu în luna august, acum 60 de ani. Niciodată de acum încolo nu va mai trebui ca vreun lider român să înveţe ce înseamnă ca soarta ţării noastre să fie decisă în spatele scenei, în tratate secrete făcute fără să fim informaţi sau consultaţi. Mici sau mari, sărace sau bogate, statele Europei trebuie să înveţe să se respecte între ele".

Astfel vorbeşte un Rege, răspunzător, fie că domneşte sau nu, de soarta naţiunii sale, evaluând trecutul şi avertizând în privinţa viitorului. Să medităm la spusele Regelui, printre altele şi pentru că ne aflăm, nu-i aşa?, în pragul "gloriosului" 30 decembrie republican, ziua cu adevărat nefastei aniversări.