Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Un dicţionar oportun de Florin Constantiniu


În propaganda sovietică - atât de schimbătoare în funcţie de conjuncturile politice - una din tezele susţinute cu consecvenţă a fost aceea a existenţei unui popor moldovean, vorbitor al unei limbi moldoveneşti, deosebit de poporul român, vorbitor al limbii române. Finalitatea politică a unei afirmaţii atât de aberante este lesne de descifrat: ea urmărea să legitimeze existenţa R.S.S. Moldoveneşti şi să conteste apartenenţa Basarabiei la România Mare.
La Congresul al IV-lea al Partidului Comunist din România (1928), când Lucreţiu Pătrăşcanu, luând cuvântul pe marginea rezoluţiei în problema naţională, a arătat că "Moldovenii nu reprezintă o naţiune aparte, şi, din punct de vedere geografic şi istoric, moldovenii sunt aceeaşi români ca românii din Moldova", delegatul Cominternului, cehul Bohumil Smeral i-a replicat imediat că moldovenii formează o naţiune, în luptă cu statul român asupritor, şi i-a reproşat lui Pătrăşcanu că "nu cunoaşte suficient punctul nostru de vedere asupra problemei naţionale, în cazul cel mai bun, dacă asta n-ar fi, aşa cum gândesc eu, atunci aceasta ar reprezenta un mare oportunism de dreapta"1).
După cel de al doilea război mondial, o întreagă literatură apărută la Chişinău şi Moscova a încercat să dea o "fundamentare ştiinţifică" tezei oficiale despre existenţa - distinctă de români - a poporului şi limbii moldoveneşti. Un excelent cunoscător al acestor probleme, Mihael Bruchis a analizat "politica lingvistică" a oficialităţilor sovietice din stânga Prutului, într-o lucrare, devenită de referinţă2).
Eforturile autorităţilor sovietice şi ale "specialiştilor de serviciu" au fost primite cu un categoric refuz de comunitatea ştiinţifică internaţională. Profesorul canadian Jack Gold a remarcat cu umor că va crede în existenţa unei limbi moldoveneşti, deosebită de cea română, când se va alcătui un dicţionar moldo-român!
Destrămarea U.R.S.S. a făcut din fosta R.S.S.Moldovenească un stat independent - Republica Moldova - aşadar, un subiect al relaţiilor internaţionale. Dacă oamenii de ştiinţă ştiu că nu există un popor est-romanic, moldovean, deosebit de celălalt popor est-romanic, românii, marele public şi chiar analişti şi oameni politici occidentali (unii confundând Budapesta cu Bucureştiul!) sunt puţin deconcertaţi în faţa schimbărilor politico-teritoriale, survenite în urma încheierii Războiului rece.
În acest context, apariţia unui dicţionar consacrat Republicii Moldova şi alcătuit de un specialist, solid documentat şi de perfectă onestitate intelectuală3) se cuvine să fie salutată.
Universitar (a predat şi la Universitatea din Bucureşti) şi cercetător cu o bogată activitate publicistică şi didactică (în instituţii de învăţământ superior din Anglia, S.U.A. şi Republica Moldova) Andrei Brezianu a realizat un excelent instrument de informare asupra statului moldovean.
Precedat de o cronologie şi o introducere care fixează jaloanele istoriei Basarabiei, ca parte componentă a istoriei României până în 1812, apoi între 1918-1944, Dicţionarul cuprinde informaţii geografice, istorice, economice, politice, culturale, demografice etc. Cititorului i se oferă astfel o concisă enciclopedie a Moldovei, deosebită însă de Enciclopedia Sovietică Moldovenească (în 8 volume) prin refuzul subordonării adevărului istoric faţă de comandamentul politic. Astfel, în articolul consacrat limbii moldoveneşti, autorul scrie: "Nume dat de autorităţile ruse, după 1812, limbii române, vorbită în Moldova, pentru a o distinge de limba română vorbită în Valahia. Constituţia Moldovei din 1994 a dat limbii acelaşi nume, deşi lingviştii sunt de acord că nu există nici o deosebire între ceea ce se numeşte "limba română" şi ceea ce se numeşte "limba moldovenească", aceasta din urmă nefiind altceva decât româna cu un accent regional" (p. 122). Şi Andrei Brezianu semnalează subtitlul Cazaniei mitropolitului Moldovei Varlaam Cartea românească de învăţătură şi citează formula acestuia, care vedea în cartea sa "un dar limbii româneşti".
Autorul arată corect că Unirea de la 1918 cu Vechiul Regat a "tuturor provinciilor cu majoritate etnică românească a fost parte a adeziunii puternice a naţionalităţilor din Europa Centrală la principiul autodeterminării, ca urmare a prăbuşirii imperiilor Habsburgic, Rus şi Otoman. Ea, această adeziune, a fost inspirată şi sprijinită de principiile wilsoniene, formulate de preşedintele S.U.A., Woodrow Wilson, ca bază a reglementărilor teritoriale la sfârşitul războiului" (p. 171).
Este cât se poate de oportună - după opinia noastră - relevarea faptului că România Mare nu s-a înfăptuit nici prin acţiuni militare - se precizează corect că prezenţa armatei române pe teritoriul Basarabiei a avut caracterul unei "intervenţii militare antibolşevice", care a contribuit la asigurarea unei fragile stabilităţi politice (p. 170_ - nici prin tratatele de pace din anii 1919-1920, ci ca urmare a aplicării principiului autodeterminării prin votul unor adunări reprezentative şi democratice de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia (Andrei Brezianu precizează că istoricii sovietici sunt cei care au caracterizat Sfatul Ţării ca "antisovietic" şi "contrarevoluţionar" (p. 188).
Dicţionarul acordă un amplu spaţiu realităţilor contemporane din Republica Moldova, în primul rând vieţii politice (partide şi personalităţi, precum şi situaţiei economice, sociale etc.). Este semnalată, de exemplu, la articolul privind Biserica Ortodoxă, existenţa Mitropoliei Basarabiei, aflată sub autoritatea Patriarhiei Ortodoxe de la Bucureşti. "Mitropolia Basarabiei, condusă de Petru Păduraru - scrie autorul - a cerut, în repetate rânduri, autorităţilor de la Chişinău să acorde recunoaşterea oficială acestei biserici şi clerului ei, dar guvernul a amânat o decizie în această privinţă" (p. 141).
Credem că Dicţionarul istoric al Republicii Moldova al lui Andrei Brezianu are un dublu merit. Mai întâi, el pune la îndemâna specialiştilor şi a marelui public un instrument de lucru preţios, cuprinzând o informaţie bogată şi corectă (ici şi colo este de îndreptat câte o scăpare) absolut indispensabilă pentru cunoaşterea trecutului şi prezentului Republicii Moldova.
În al doilea rând, Dicţionarul prezintă istoria şi actualitatea moldovenească în lumina adevărului istoric, adică obiectiv. Este foarte important ca publicul cititor din străinătate, căruia îi este dedicat cu precădere, să fie informat corect, într-un moment când, la Chişinău, se constată o revenire, în unele zone politice şi istoriografice, la tezele sovietice şi cominterniste despre o identitate etnico-lingvistică moldovenească, deosebită de cea românească. Într-o perioadă de rapide schimbări politico-teritoriale, de dezagregări de state (U.R.S.S., Cehoslovacia, Iugoslavia) este necesar ca cercurile politice ca şi opinia publică internaţională să ştie că Republica Moldova este locuită în majoritate de români, vorbitori ai limbii române şi că teritoriul ei a făcut parte din statul medieval român al Moldovei, apoi din România. Revenirea Moldovei dintre Prut şi Nistru în frontierele statului român, mai devreme sau mai târziu, va fi un fenomen normal, legitimat de o istorie multiseculară. În fond, aşa cum arată Andrei Brezianu, existenţa Republicii Moldova este o consecinţă indirectă şi întârziată a Pactului Molotov-Ribbentrop din 1939 (p.134).



1) Marin C. Stănescu, Moscova, Cominternul, filiera comunistă balcanică şi România (1919-1944), Bucureşti, Ed. Silex, 1994, p. 42.
2) Michael Bruchis, One step back, two steps forward: on the language policy of the Communist Party of the Soviet Union in the National Republics, Boulder, 1982 (East-European, Monographs, no CIX).
3) Andrei Brezianu, Historical Dictionary of the Republic of Moldova, Lanham, Maryland-London, The Scarecrow Press, Inc., 2000, 274 p.