Ocupîndu-se de fenomenul Echinox, Petru Poantă afirmă, ceea ce îndeobşte se recunoaşte, că acesta a impus, "în peisajul promoţiei '70", un climat distinct, "axat pe cultul valorii, impregnat de cultura artistică şi de imperativul estetic". Mai mult, "un climat persistent şi autogenerator", în sensul că a modelat şi personalităţile unor autori veniţi ulterior. Oarecum neaşteptată ni se pare însă aserţiunea, înscrisă în baza unei opinii a lui Marian Papahagi, cum că Echinoxul s-a ivit ca o reacţie împotriva "mentalităţii culturale de tip sămănătorist", a "tendinţelor neotradiţionaliste, foarte ispititoare în epocă". Aşadar în momentul 1968, cînd a apărut primul număr al revistei! Să fi avut în vedere exegetul acel expresionism în matrice rustică întrupat de Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ (ultimii doi de altminteri de sorginte transilvană, aflaţi în bună măsură sub ampla aripă a lui Blaga, deci nu tocmai "sămănătorişti")? Se pare că da, pentru că altă explicaţie n-am putea găsi! Precum altădată componenţii Cercului literar de la Sibiu, echinoxiştii ar fi năzuit spre lovinescianism., ca spre un "model secret": "Nu ne-am revendicat public modelul, însă a fost mereu evident că publicaţia n-a derapat de la criteriile lui fundamentale: preeminenţa esteticului şi a spiritului citadin, sincronismul, cosmopolitismul, relativismul valorilor". E adevărat, însă trebuie să remarcăm că altele au fost condiţiile la finele anilor '60 decît la începutul anilor '40. Cerchiştii şi-au făcut apariţia pe fundalul unui tradiţionalism îngustat şi etatizat, patriotard, pe cînd junii clujeni de mai tîrziu s-au manifestat într-un climat de liberalizare, în care, fără a se suspenda, instanţele de veghe ideologică "au dat drumul" esteticului şi au îngăduit într-un anume grad "sincronizarea" culturală cu Occidentul, demonizat pînă atunci cu excepţia unor irelevante eşantioane "progresiste". Ca urmare, pe de o parte nu mai exista un real pericol "sămănătorist", iar pe de altă parte "criteriile fundamentale" indicate de dl Poantă, preeminenţa esteticului, spiritul citadin, sincronismul etc., nu mai puteau fi specifice unei grupări, fiind decelabile în viaţa literar-artistică în genere. Prin forţa lucrurilor, Echinoxul nu se afla în postura de a miza, în contextul maximei "deschideri" de la sfîrşitul deceniului şapte, pe un impact protestatar singular, aşa cum s-a întîmplat cu cerchiştii. Orientarea în cauză s-a aşezat temeinic pe direcţia unei cărturării şi a unei creaţii nu o dată eminente, cu toate că tolerante faţă de mediul politic-social, fără a face compromisuri grave însă în fond pasive cu condiţia recunoaşterilor scriptice şi de carieră. Din care pricină Clujul n-a cunoscut învolburările civice, riscantele disocieri de conştiinţă pe care le-a oferit, bunăoară, Iaşul cultural (de la Mihai Ursachi şi Luca Piţu la Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei ş.a.), rămînînd circumscris unui culturalism în sine, tinzînd spre intemporalitate. Ba chiar a manifestat o reţinere igienică faţă de disidenţă, o dovadă fiind, de exemplu, opiniile lui Marian Papahagi, împărtăşite, către finalul "epocii de aur", unuia dintre studenţii săi, cum că Paul Goma "este un individ total lipsit de talent şi care face gălăgie ca să se afle în treabă şi să atragă atenţia asupra lui însuşi" şi că Doina Cornea este "o persoană de care e bine să te fereşti şi pe care să n-o iei prea tare în serios".
Dar Petru Poantă nu-şi propune a realiza, după cum declară, nu fără cochetărie, "o panoramă sau o istorie a fenomenului echinoxist; un dicţionar complet de autori; o cercetare critică a operelor echinoxiştilor; o selecţie valorizantă şi ierarhizantă", înfăptuind, să admitem, din toate acestea cîte ceva. Scrierea d-sale se vrea "o reverie eseistică şi memorialistică", fapt ce-o face seducătoare, calină. Plasat înlăuntrul temei, în calitate de actant de bază al său, criticul îşi analizează ori, cîteodată, îşi povesteşte pur şi simplu un capitol de viaţă. Aşa încît nu e vorba doar de-o reconstituire istorică, ci şi de un dosar de materie primă, sensibilă şi confesivă, critică într-o instanţă subiectivă preţioasă ca atare, dar şi expusă, fireşte, exigenţelor unei examinări exogene. Talentul lui Petru Poantă e cu totul remarcabil. D-sa are darul de-a strecura în pagină dîrele trăirii livresc-emoţionale, în spontana lor şerpuire, de-a inculca printre rînduri o atmosferă, de-a resuscita fiorul unui timp revolut, totul sub zodia intelectului creator. "Metoda" de care face uz e disciplinat lirică, picant diegetică şi, mai totdeauna, agreabil divagantă. înainte de-a numi localurile preferate ale echinoxiştilor, crede nimerit a face o incursiune în istoricul cafelei, căreia Jules Michelet îi închina, în Istoria Franţei, "un somptuos elogiu", socotind-o "o licoare sobră, adînc cerebrală" şi... "antierotică, substitutind atracţiei sexuale ascuţimea minţii", licoare ce devenise "excitantul spiritual" al epocii luminilor: "Clujul anilor '60: în centru existau vreo cinci cafenele, numite oficial cofetării, mai toate celebre şi avînd nume Ťconspirativeť: Croco, Verde, Arizona. Tradiţia lor nu coboară însă din veacul lui Diderot şi al lui Rousseau. Ele mai păstrau aici ceva din atmosfera crepusculară a cafenelei vieneze. Farmecul lor rafinat, decadent încă, le întreţinea cunoscătorilor nostalgia unei Mitteleurope himerice. Altminteri, ca în imaginarul lui Michelet, cafenelele clujene erau spaţii ale sociabilităţii şi conversaţiei spontane". O sumă de medalioane fixează, cu mare expresivitate, chipurile echinoxiştilor de frunte dar şi pe cele ale unor intelectuali mai în vîrstă ai urbei, în ambianţa cărora junii membri ai confreriei s-au format, fără a renunţa la unele nuanţe critice răsfrînte în preţuire, sporindu-i verosimilitatea, dar fără a încălca o prudenţă mondenă. Portretele se ţin lanţ, cu gustul lor de moralităţi dulceag-amărui. Liviu Petrescu "lăsa impresia unei rigidităţi academice Ťfundamentalisteť, vecină cu infatuarea. De o eleganţă rece şi precisă, îl simţeai că joacă un rol şi că exersează un stil. (...) Impunea prin maturitatea ostentativă şi luciditatea spiritului său disociativ, însetat de claritate. Avea o pedanterie analitică de halucinat şi a fost, în primul rînd, un foarte perspicace anatomist al imaginarului. L-am numit, într-un articol din anii '70, Ťdetractor amabil al inefabiluluiť, neînţelegînd că frigiditatea sa analitică nu-i decît o aparenţă şi că, de fapt, el se opunea impresionismului post-călinescian. La seminarii, încerca să ne acomodeze cu un limbaj substanţial raţionalist şi cu lumea tare a ideilor. Modelul său pedagogic şi literar era Tudor Vianu.(...) în intimitate, abandona morga publică, exhibînd ingenuităţi copilăreşti şi disponibilitate pentru bîrfa flecară. Păstra însă politeţea, aproape ceremonioasă, şi în cea mai tainică relaţie". Marian Papahagi, definit inclusiv cu ajutorul unor sintagme ale comilitonului lor, Ion Vartic, era "Ťun dandy fermecătorť, fără nimic preţios şi artificial, de un estetism foarte viu, reconfortant, un dandy care seducea continuu, împrăştiind, în toate direcţiile şi în toate împrejurările, replici scînteietoare, Ťepigramaticeť, pentru ca, la maturitate, să se reveleze, prin Ťteatralitatea lui spontanăť, Ťmiezul caragialian al fiinţei saleť. Caragialismul ar fi expresia sensibilităţii artistice care s-ar datora ascendenţei sud-dunărene a lui Marian. Dar locvacitatea şi jovialitatea temperamentului sudic sînt dublate de substanţa ardelenească dobîndită şi constînd în construcţie, rigoare, datorie şi muncă". într-o decupare încă mai pitorească, prin retragerea suportului simpatetic, apare Adrian Marino, tipul "savantului absolut", dedat "claustrului frigid şi monologului", "posac şi inclement în erudiţia sa": "Din păcate, Adrian Marino a fost mai mult admirat decît citit şi receptat mai curînd ca un modern conservator. Sintezele sale, de o erudiţie inumană, au aerul unor soluţii definitive şi îndosariate. în anii '60 cînd se afirma el, triumfa în cultura română Ťspiritul de fineţeť al noii critici, noi toţi eram în căutarea surselor ei originare. Iar cel care într-adevăr fascina epoca, deasupra ideologiilor literare, era Constantin Noica". Nici Mircea Zaciu nu se bucură, aşa cum ne-am fi aşteptat, de o recepţie foarte călduroasă. Scuturîndu-se de ideea ce s-a acreditat că importantul dascăl clujean "ar fi mentorul spiritual al Echinoxului, cam în modul în care a fost Titu Maiorescu pentru Junimea", că ar fi funcţionat ca "un fel de guru al echinoxismului", fostul său învăţăcel îi recunoaşte cu politeţe "afinităţile, mărturisite adeseori, cu majoritatea echinoxiştilor", "generozitatea cu care a susţinut şi difuzat fenomenul echinoxist", dar ţine a pune lucrurile la punct: "Cred că profesorul visa la formarea unei comunităţi elitiste, incoruptibilă intelectual, un fel de Păltiniş citadin al literaţilor."
