În labirintul producţiei de cărţi de după 1990
De mai mulţi ani, în selecta revistă Cuvântul, semnătura lui Tudorel Urian apare sub texte care atrag prin francheţe şi prin-
tr-un stil operativ, de publicist care ştie ce are de spus. Dar cine este Tudorel Urian? N-am reuşit până în prezent să aflu. Numele lui nu figurează în dicţionare.
L-am întâlnit o singură dată, la o recepţie la Palatul Cotroceni. Mi s-a înfăţişat ca un tânăr cuviincios, care se apăra de lume cu un exces de politeţe şi cu o ironie timidă. Era secondat de soţia lui, Liliana Urian, o fiinţă frumoasă şi prietenoasă. Cei doi se înţelegeau din priviri şi înaintau prin mulţime cu grija de-a nu stânjeni pe nimeni, dar şi cu bucuria copilăroasă de-a vedea oameni.
Nu mi-a venit să cred că tânărul acela ceremonios şi stângaci era autorul comentariilor critice din Cuvântul, scrise cu atâta siguranţă. Acum însă îmi dau seama că între felul lui de-a fi şi felul de-a scrie nu există o deosebire chiar atât de mare. în articolele pe teme literare, Tudorel Urian este acelaşi observator binevoitor şi politicos din viaţa de fiecare zi. Ceea ce îl face dezinvolt ca autor - dezinvolt, direct şi sincer până la o anumită impetuozitate - este desăvârşita lui competenţă. Nu ştiu cât se pricepe Tudorel Urian la viaţă, dar la literatură se pricepe.
Prima carte a sa, publicată de curând, Proza românească a anilor '90, îl prezintă ca pe un cititor profesionist care în ultimul deceniu a urmărit atent toate apariţiile semnificative din domeniul prozei. Citind cartea nu ai sentimentul că asişti patern la debutul unui tânăr, ci ţi se pare că te laşi condus de un ghid exersat printr-un labirint.
Totalitatea cărţilor apărute în România după 1990 constituie un asemenea labirint. Cele aproximativ 2000 de edituri (este adevărat, nu toate la fel de productive, dar, oricum 2000!) înfiinţate exploziv după căderea lui Ceauşescu au pus în circulaţie zeci de mii de traduceri, de reeditări, de scrieri noi, fără să fie supravegheate îndeaproape de critica literară. Operele unor scriitori geniali s-au amestecat în librării - şi în mintea cititorilor lipsiţi de educaţie estetică -, într-un mod derutant, cu cărţile a numeroşi veleitari. Orientarea într-un spaţiu care altădată ne era familiar a devenit dintr-odată o problemă.
Tudorel Urian face vizibile cărţile de proză cu valoare de reper din acest spaţiu. Comentariile sale ne ajută să întrevedem o logică într-o realitate dezordonată.
Propagandă subtilă în favoarea literaturii
Cronicile (care nu sunt simple cronici, ci sinteze critice lapidare, cu fugitive, dar edificatoare referiri la personalitatea autorului, la evoluţia sa etc.) sunt repartizate în patru capitole: întoarcerea acasă, Seniorii epicului, Dilemele generaţiei optzeci şi Generaţia PC. Primul capitol cuprinde comentarii privind cărţi de proză care au dispărut un timp din conştiinţa publică din diferite motive şi care acum, în sfârşit, ajung din nou la cititori. Prozatorii respectivi s-au aflat în timpul comunismului în exil sau au avut regimul unor exilaţi în propria lor ţară. Este vorba de Mircea Streinu, Mihail Villara, Ion D. Sîrbu, Alexandru George, Stelian Tănase, Mircea Ghiţulescu, Paul Goma, Alexandru Ciorănescu, George Astaloş, Ştefan Baciu, Alexandru Sever, Dumitru Ţepeneag, Dumitru Radu Popa, Radu Jörgensen. Sub titlul Seniorii epicului sunt grupate cronici la cărţile publicate după 1990 de Nicolae Breban, Mircea Horia Simionescu, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu, Fănuş Neagu, Horia Pătraşcu, George Arion. Al treilea capitol prezintă cele mai recente manifestări din evoluţia unor reprezentanţi ai generaţiei '80: Mircea Cărtărescu, Nichita Danilov, George Cuşnarencu, Alexandru Ecovoiu, Liviu Ioan Stoiciu, Daniel Vighi, Iustin Panţa, Cristian Teodorescu, Răzvan Petrescu. Iar în secvenţa inspirat intitulată Generaţia PC, sunt aduşi în prim-plan, cu cărţile lor de proză, Ioan-Mihai Cochinescu, Dan Stanca, Horia-Roman Patapievici, Eugen Şerbănescu, Dan Perşa, Răsvan Popescu, Cătălin Ţîrlea, Daniel Bănulescu, Adrian Oţoiu, Petre Barbu, Horia Alexandru Căbuţi, Horia Gârbea, Rodica Draghincescu, Claudia Golea, Jólán Benedek, Ioana Drăgan, Alex. Mihai Stoenescu. Este, să recunoaştem, o colecţie bogată, o aproximare a unei epoci literare.
Aproape în fiecare cronică, Tudorel Urian trece direct la subiect, renunţând decis la introducerile teoretice, cu parada de erudiţie aferentă, din care alţi critici tineri fac un fel de scrisori de acreditare, pompoase, plicticoase şi complet neconvingătoare. Iată cum încep cronicile sale, cu câtă rapiditate ne pun în temă:
"Mircea Streinu ar fi putut fi unul din marile nume ale literaturii române. Soarta a vrut însă altfel. I s-a rezervat un lung şir de accidente biografice, fapt pentru care notorietatea sa scriitoricească este astăzi mult sub cea la care
i-ar fi dat dreptul să aspire uriaşul său talent. Născut în anul 1910 la Cuciurul Mare, în Bucovina, Mircea Streinu a murit, răpus de boală, la numai treizeci şi de ani..."
"Proza lui Dumitru Radu Popa se naşte dintr-o permanentă confruntare între raţionalism şi gnosticism. Emigrat în Statele Unite ale Americii, unde desfăşoară o strălucită carieră universitară, scriitorul se arată aproape obsedat de mutaţiile care se produc în tectonica sinelui în urma impactului produs de experienţa trecerii prin două spiritualităţi atât de diferite cum sunt cea română şi cea americană."
"Pe cât de zgomotos şi nedelicat este în public Fănuş Neagu, pe atât de sensibile şi rafinate sunt prozele sale. Omul Fănuş Neagu afişează, în mai toate ieşirile sale publice, o grosolănie gratuită al cărei unic scop este acela de a camufla călcâiul lui Ahile al scriitorului: imensa sa sensibilitate sufletească."
Urmează prezentarea critică propriu-zisă a cărţii, în acelaşi stil expeditiv şi clarificator (şi fără sacrificarea vreunei nuanţe). Chiar şi construcţii epice vaste, care pe alţi critici îi copleşesc, sunt dominate de Tudorel Urian. Cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie romanul de 1500 de pagini Amfitrion al lui Nicolae Breban, pe care criticul îl elucidează în 3 pagini. Şi iată cum. Din imensa încâlceală de epică şi eseistică a romanului, Tudorel Urian extrage un personaj-cheie, avocatul Remus Marchievici, pe care îl caracterizează în aşa fel, încât ne face să întrevedem şi o logică a romanului:
"Crescut şi educat în tradiţia austro-ungară a Timişoarei interbelice, avocatul Remus Marchievici pare un soi de extraterestru în Bucureştiul ultimilor ani ai dictaturii. Obosit să mai caute înţelesurile unei lumi absurde, el şi-a găsit libertatea într-o izolare deplină de lumea înconjurătoare. Bun profesionist şi bon viveur, Marchievici şi-a transformat apartamentul într-o colivie de lux, un spaţiu al opulenţei şi al gusturilor celor mai rafinate, dar şi al unei asurzitoare singurătăţi. [...] El se agaţă, de aceea, cu disperare de un grup de studenţi ajunşi întâmplător în casa sa. Aceştia devin adevăraţii stăpâni ai casei, avocatul mulţumindu-se cu rolul de amfitrion, aproape tolerat la întrunirile lor mai degrabă intelectuale decât mondene."
După ce transformă nebulosul roman într-o carte lizibilă, ca oricare alta, şi îi evidenţiază valoarea, criticul sancţionează - decent şi fair-play - excesul făcut de prozator:
"Ceea ce ar fi de reproşat în legătură cu această carte este ambiţia autorului ei de a face din Amfitrion un roman total. în mod normal, cu temele şi ideile risipite în această carte s-ar fi putut scrie patru-cinci cărţi aparţinând unor genuri diferite, inclusiv un foarte bun roman cu titlul Amfitrion."
Citind cartea lui Tudorel Urian avem senzaţia că citim, cu acceleratorul, toate cărţile de proză apărute în România în ultimul deceniu. Şi că le şi înţelegem şi ni le întipărim în minte. Concluzia la care ajungem - fără ca autorul comentariilor să ne-o impună - este că proza românească s-a relansat după 1990. Concluzie optimistă, în distonanţă cu teoriile la modă despre criza romanului (sau a prozei scurte). Datorită curiozităţii sale intelectuale, datorită bucuriei cu care sesizează tot ce e viu şi atrăgător în texte, Tudorel Urian ne convinge că merită să citim ce a apărut după 1990. Şi, în general, că merită să citim. Tânărul şi talentatul critic literar face o subtilă propagandă în favoarea literaturii. Ceea ce înseamnă că face cu adevărat critică. Tudorel Urian, Proza românească a anilor '90, Bucureşti, Ed. Albatros, col. "Critică şi istorie literară", 2000. 204 pag.
